Bănel experimentează :)

Azi, ca şi ieri, i-am lăsat lui Bănel toate uşile şi geamurile deschise. M-am fâţâit pe lângă el şi i-am pus de mâncare pe geam. L-am pus pe pervaz. A chirăit ca de obicei, apoi a zburat vizavi, în luminator, la un alt geam. A stat acolo vreo 20 min, apoi l-am strigat şi am pocnit din degete aşa, ca la horă, şi a venit. Între timp, se dusese la un alt geam, exact deasupra mea, deci nu ma vedea (pt ca sunt o mulţime de aparate de aer condiţionat montate). Deci m-am convins: vine cand il strig şi pocnesc din degete. Are memoria locului de unde a plecat, memorie auditivă şi îmi recunoaşte vocea. ;) Am un copil cu... pene :))

Bănel

Vineri, 19,06,2009, între spumele de a merge cu metroul la muncă, infernala căldură de la ora 1.20 la prânz şi casca moto pe care i-o promisesem cuiva, dau să intru la metrou şi surprind cu coada ochiului un individ "rrom" care dădea cu piciorul într-o cioară şi-i spunea "Marş, cioară, d-aici!". În ciuda "ineditului" situaţiei, m-am scandalizat instant, însă am fost laşă şi nu am avut curaj să-i spun dobitocului vreo două, că nu era singur şi la câţi "curajoşi" aveam în preajmă...

M-a frapat faptul că cioara, în loc să zboare speriată, s-a dus un pic mai încolo. M-am uitat mai atent: nu era cioară, era stăncuţă, ba încă pui. M-am apropiat încet, a zburat până aproape de mâna curentă a scărilor rulante. Pâş-pâş şi hap! Am prins-o. A călătorit cu mine din Militari în Pipera, la job, unde am ţinut-o într-o cutie găurită, apoi i-am dat drumul în birou, pe un dulap, până i-a "ştampilat" mac-ul lu' şefu'. Am pitit-o în cutie la loc, ca să nu mă linşeze. :D

Acasa am ajuns după vreo 8 ore; se chirăia întruna, ca să-i dau să mănânce. Ce este absolut remarcabil: ştiam că sunt deştepte, dar nici chiar aşa. A învăţat, în mai puţin de 36 de ore, să zboare prin casă, să ia curbe ca sa treacă "safe" prin uşile deschise, să mă caute, să mă cheme, să vină când o chem - şi asta, fără cel mai mic efort. Chiar se străduieşte să mănânce singură din când în când. Mă refer la stăncuţă ca la o "ea", dar, de fapt, este un "el".

L-am botezat "Bănel", deşi, de cele mai multe ori, îl strig "Stăncuţă". Iată-l. Ataşez şi un filmuleţ unde ezită uşor, dar sunt sigură că înţelegeţi exact ce vreau să spun, în legătură cu inteligenţa lui. Filmuleţul este făcut la nici 48 de ore de când locuim împreună şi se plictisise de atât dresaj.





Acum doarme pe monitor :))