Vesti

Vesti rele. Viorica are pe cineva drag care este bolnav. De asta n-am mai stiut nimic de ea. Ca s-o linistesc, am spus ca am renuntat la echipament, ca sa nu-si mai faca femeia probleme suplimentare.

Vesti bune. Citez: "Dupa sase luni", a facut Choparica lumina la mobila zebrano. Vine in doua culori. Dupa alte sase luni, o face si pe aia din hol :)


Alb:




Rosu:

Imi astept echipamentul

De vreo doua luni astept sa-mi vina din State echipamentul moto. L-am ales cu grija, sa-l pot folosi si la serviciu, sa nu mai "tusheasca" sefa :)





Nu stiu ce e cu echipamentul meu, insa stiu ca persoana care mi-l aduce are ceva probleme. De ce li se intampla asa mereu oamenilor buni?

Aceasta femeie, desi la varsta pensionarii, a muncit cot la cot cu noi sa aranjeze mobilierul scolar pentru copiii de la tzara, din Gorj. A contribuit si cu bani, si cu munca si - credeti-ma - nu a fost usor. Mi-e cam ciuda ca Viorique nu e ok si as da jumatate din viata mea sa stiu ca ei ii este bine. Pentru ca merita sa fie bine. Pentru ca e prietena mea si ma mandresc cu asta :x

Tasha pungasha

Cu sapa pe autostrada

Sambata trecuta mergeam catre "tzara" mea, locul unde-mi cresc potaile, broastele testoase si ce mai am eu "de-ale gurii". La iesirea de pe autostrada, aproape de Corbii Mari (DB), doua siluete negre se impleteau pe capul unui podetz, levitand parca deasupra prafului.

Nu e "strategie de marketing" ce urmeaza sa scriu aici. Dar m-a miscat ce va voi povesti.

Cele doua siluete, pe masura ce ma apropiam, capatau contururile clare ale unor catei micuti, pufosi si foarte tristi. Daca unul se ridica, se ridica si celalalt. Daca unul se aseza, venea si celalalt langa el si se incovrigau precum Yin si Yang. Au stat nedespartitit acolo, pe capul acelui pod, in tzarana, timp de 3 zile. Nu s-au clintit unul de langa celalalt, desi a plouat cu spume.

Asa ca, iata-ma pe mine marti fugind de la ziar pana in locul undei vazusem. Tot acolo erau... La fel de tristi... Parca-si asteptau stăpânul care nu mai venea... Am oprit masina la o oarecare distanta de ei si au intrat in alerta. I-am chemat, iar ei au venit dand timid din codite, tarandu-si trenele blanoase prin tina... I-am luat in brate pe rand, le-am oferit cate o bucatica de carnita si i-am pus in masina. N-au zis nimic tot drumul, nu s-au clintit de pe bancheta, nu s-au agitat, nimic-nimic... Probabil ca stapanul lor i-a adus cu masina in locul in care i-a abandonat, iar ei asociaza plimbarea cu masina cu acel incident. Nu stiu. Stiu insa ca tristeteanu le parasea privirile, desi dadeau din codite si se inghesuiau la mangaiat.



Sunt fetita si baietel. Sunt deparazitati, vaccinati cu tot ce trebuie si, de aseara, sunt si un pic coafati. Isi cauta o casa. Un stapan care sa-i iubeasca, sa le faca un locusor in curte si sa nu-i mai abandoneze cum au facut ceilalti.

Dorinta mea este destul de indrazneata, de nerealista: as vrea sa fie adoptati amandoi. Ori sunt frati, ori au trait suficient timp impreuna. Dupa evaluarea mea, nu au mai mult de 1 an. Sunt curati, nu fac in casa. S-au abtinut o zi stand in balcon, pana au fost scosi la plimbare si abia atunci si-au rezolvat problemele.

Daca aveti un locusor in curte si unul in inima voastra, luati-i acasa. Veti vedea cu cata dragoste sunt capabili sa recompenseze omul. Acea specie careia ei, doi mici blanosi, nu-i poarta ranchiuna ca i-a abandonat intr-un camp...