ce faci daca?..

...daca se porneste un incendiu?
Raspuns: pasii mai mari.


Petrecem o mare parte a vietii noi, cititorii si scriitorii virtuali, deruland pagina dupa pagina, fosnind usor din scroll.ul mouse.ului si cufundandu.ne partial sau total in atmosfera onirica pe care o descoperim sau o cream. Fiecare byte se oxigeneaza din visele noastre si infloreste intr.un nor pufos, pe care plutim pana la ora nedoritei intalniri cu mos Ene.

Construim cu harnicia unei termite oarbe si cu incapatzanarea specifica speciei umane musuroaie de povesti, palate pe care urmeaza sa le populam cu vise, cu dorinte, cu fericire virtuala totala, pentru ca noi suntem stapanii absoluti si de nezdruncinat ai propriei creatii,nu?

Ne dinamitam singuri sansa spre o fericire reala, studiind ceasuri intregi cum sunt altii, in loc sa vedem cum nu suntem noi. Plonjam ca apucatii intr.o lume a blogului, unde ne traim viata interioara expunand.o intemperiilor exterioare, privirilor mai mult sau mai putin discrete ale celor care, ca si noi, cauta undeva un crampei de fericire. Compromisurile sunt multe si, odata cu primul click, te poti astepta la orice.

Tehnologia are puterea de a scurta distantele. Cuvintele dezbracate de minciuna si ipocrizie si visurile asemanatoare au talentul de a apropia sufletele. Corpurile astrale, cum spunea cineva. Unde salasuiesc astralii astia? In fiecare dintre noi. Ii adormim leganandu.i in patutzul sperantzei si invelindu.i parinteste cu caldura unei iubiri nedefinite si imposibil de definit atunci cand discutam despre doi straini. Cei doi straini se intalnesc din greseala si scriu dureros - cel putin pentru unul dintre ei - inceputul timid al unei "iubiri" interzise. Un alt fel de iubire, fara legatura cu legile omenesti, dar care este interzisa prin legile nescrise ale distantei, ale inertiei si, de ce nu?, ale fricii.

Frica este sentimentul primar. Ea are putere deplina acolo unde sucomba curajul de a accepta ceea ce pare din toate unghiurile a fi o nebunie curata. Astralii simt frica si, fiind fiinte sperioase, isi acopera ochii. Dar privesc printre degete. De ce? Nici ei nu stiu. Stiu doar ca joaca de.a prietenia incepe sa se imbrace in tzepi, iar nou.nascutul arici infricosator e pasat de la unul la celalalt ca un copil inlacrimat si plangacios caruia nu stii ce sa.i faci sa taca. "Asa este - zise unul dintre astrali -, nu stii ce sa faci atunci cand, dupa o viata petrecuta in amortire, gasesti un lucru pe care il simti ca fiind ce cautai, insa nu stii cum sa spui sau sa crezi asta fara a fi luat de nebun..."

Dupa nasterea mea, mama a primit un ceas. Era nou, ea l.a pornit pt prima data. Din pacate, cred ca a asteptat cam mult pana a facut.o, pentru ca asa, ca o potriveala, sunt mereu in intarziere pe pamantul asta... Asa se face ca am ajuns cu intarziere la "intalnire". Si ce intalnire mai este aia in trei?...

O sa.mi fie mereu dor de muzica, de imperiu, de 22-23, insa a sosit vremea sa te zburatacesc de pe varful musuroiului meu, fiindca asa e cel mai "fair" fata de toti cei implicati.

in rest... friendship goes on. Iar de asta sunt sigura, pentru ca i.am avut profesori pe cei care au inventat conceptul si i.au dat un nume. Decat sa intarzii putin si sa ajung la timp sa vad cum pierd tot ce am cautat vreodata, mai bine nu mai ajung deloc.

Cu multa dragoste,

Six.

La grămadă

Vineri. 18.11.2011.

M-am trezit cu gândul la tine din nou. Devii de-a dreptul enervant. Ar fi trebuit să mă gândesc cu disperare la faptul că întârzii la job. A doua zi consecutiv. Mi-e greu fără tine, dar sunt convinsă că nici nu-ți pasă. Dacă nu ți-a păsat când ai făcut-o, de ce ți-ar mai păsa acum?...

Sper că ești liniștit. Măcar unul dintre noi să fie. Cana ta de cafea a fost dărâmată de mâțe acum câteva zile și s-a făcut țăndări. Am luat-o ca pe un semn de la tine că este timpul să "move on". Sunt slăbită ca dracu', am insomnii, nu mi-e foame, nu am chef de nimeni și de nimic. Mint. Am chef de ceva. Am chef să mă plimb cu motoreta pe malul mării, prin nisip, cum făceau unii pe plajă astă-vară în Bulgaria. Am chef să simt cum aruncă roata din spate în aer nisipul mușcat din țărmul vecinilor, să explodez odată cu valul de siliciu, să mă împrăștii în toate zările, poate îmi găsesc drumul pe care mi l-ai retezat când ai plecat. Am chef să ascult muzică la maximum si să urlu. Și, probabil, dacă ai (mai fi) pe-aici, viu, aș avea o poftă nestăpânită să-ți dau și o mare pereche de palme. Să mă ții minte pentru eternitate. Asta, în caz că m-ai uitat.

Îți mulțumesc totuși că nu ai făcut-o acasă. La noi acasă.

Cam asta ar fi concluzia, după atâtea luni în care am plâns până am ajuns să am ochii ca două ceruri fără stele, fără lumină. Vreau să râd din nou, să zâmbesc, să mă simt frumoasă și iubită. Nu abandonată ca o zdreanță, pe un colț de scaun, de un cineva atât de grăbit, încât a uitat că viața în doi se duce în doi... Plecarea ta a distrus tot. Tatăl copiilor mei nenăscuți nu mai este. Dar e cazul să renască mama lor..

Noapte bună, Miță! În lumea mea, începe să se facă dimineață...