...daca se porneste un incendiu?
Raspuns: pasii mai mari.
Petrecem o mare parte a vietii noi, cititorii si scriitorii virtuali, deruland pagina dupa pagina, fosnind usor din scroll.ul mouse.ului si cufundandu.ne partial sau total in atmosfera onirica pe care o descoperim sau o cream. Fiecare byte se oxigeneaza din visele noastre si infloreste intr.un nor pufos, pe care plutim pana la ora nedoritei intalniri cu mos Ene.
Construim cu harnicia unei termite oarbe si cu incapatzanarea specifica speciei umane musuroaie de povesti, palate pe care urmeaza sa le populam cu vise, cu dorinte, cu fericire virtuala totala, pentru ca noi suntem stapanii absoluti si de nezdruncinat ai propriei creatii,nu?
Ne dinamitam singuri sansa spre o fericire reala, studiind ceasuri intregi cum sunt altii, in loc sa vedem cum nu suntem noi. Plonjam ca apucatii intr.o lume a blogului, unde ne traim viata interioara expunand.o intemperiilor exterioare, privirilor mai mult sau mai putin discrete ale celor care, ca si noi, cauta undeva un crampei de fericire. Compromisurile sunt multe si, odata cu primul click, te poti astepta la orice.
Tehnologia are puterea de a scurta distantele. Cuvintele dezbracate de minciuna si ipocrizie si visurile asemanatoare au talentul de a apropia sufletele. Corpurile astrale, cum spunea cineva. Unde salasuiesc astralii astia? In fiecare dintre noi. Ii adormim leganandu.i in patutzul sperantzei si invelindu.i parinteste cu caldura unei iubiri nedefinite si imposibil de definit atunci cand discutam despre doi straini. Cei doi straini se intalnesc din greseala si scriu dureros - cel putin pentru unul dintre ei - inceputul timid al unei "iubiri" interzise. Un alt fel de iubire, fara legatura cu legile omenesti, dar care este interzisa prin legile nescrise ale distantei, ale inertiei si, de ce nu?, ale fricii.
Frica este sentimentul primar. Ea are putere deplina acolo unde sucomba curajul de a accepta ceea ce pare din toate unghiurile a fi o nebunie curata. Astralii simt frica si, fiind fiinte sperioase, isi acopera ochii. Dar privesc printre degete. De ce? Nici ei nu stiu. Stiu doar ca joaca de.a prietenia incepe sa se imbrace in tzepi, iar nou.nascutul arici infricosator e pasat de la unul la celalalt ca un copil inlacrimat si plangacios caruia nu stii ce sa.i faci sa taca. "Asa este - zise unul dintre astrali -, nu stii ce sa faci atunci cand, dupa o viata petrecuta in amortire, gasesti un lucru pe care il simti ca fiind ce cautai, insa nu stii cum sa spui sau sa crezi asta fara a fi luat de nebun..."
Dupa nasterea mea, mama a primit un ceas. Era nou, ea l.a pornit pt prima data. Din pacate, cred ca a asteptat cam mult pana a facut.o, pentru ca asa, ca o potriveala, sunt mereu in intarziere pe pamantul asta... Asa se face ca am ajuns cu intarziere la "intalnire". Si ce intalnire mai este aia in trei?...
O sa.mi fie mereu dor de muzica, de imperiu, de 22-23, insa a sosit vremea sa te zburatacesc de pe varful musuroiului meu, fiindca asa e cel mai "fair" fata de toti cei implicati.
in rest... friendship goes on. Iar de asta sunt sigura, pentru ca i.am avut profesori pe cei care au inventat conceptul si i.au dat un nume. Decat sa intarzii putin si sa ajung la timp sa vad cum pierd tot ce am cautat vreodata, mai bine nu mai ajung deloc.
Cu multa dragoste,
Six.
marți, 29 noiembrie 2011
vineri, 18 noiembrie 2011
La grămadă
Vineri. 18.11.2011.
M-am trezit cu gândul la tine din nou. Devii de-a dreptul enervant. Ar fi trebuit să mă gândesc cu disperare la faptul că întârzii la job. A doua zi consecutiv. Mi-e greu fără tine, dar sunt convinsă că nici nu-ți pasă. Dacă nu ți-a păsat când ai făcut-o, de ce ți-ar mai păsa acum?...
Sper că ești liniștit. Măcar unul dintre noi să fie. Cana ta de cafea a fost dărâmată de mâțe acum câteva zile și s-a făcut țăndări. Am luat-o ca pe un semn de la tine că este timpul să "move on". Sunt slăbită ca dracu', am insomnii, nu mi-e foame, nu am chef de nimeni și de nimic. Mint. Am chef de ceva. Am chef să mă plimb cu motoreta pe malul mării, prin nisip, cum făceau unii pe plajă astă-vară în Bulgaria. Am chef să simt cum aruncă roata din spate în aer nisipul mușcat din țărmul vecinilor, să explodez odată cu valul de siliciu, să mă împrăștii în toate zările, poate îmi găsesc drumul pe care mi l-ai retezat când ai plecat. Am chef să ascult muzică la maximum si să urlu. Și, probabil, dacă ai (mai fi) pe-aici, viu, aș avea o poftă nestăpânită să-ți dau și o mare pereche de palme. Să mă ții minte pentru eternitate. Asta, în caz că m-ai uitat.
Îți mulțumesc totuși că nu ai făcut-o acasă. La noi acasă.
Cam asta ar fi concluzia, după atâtea luni în care am plâns până am ajuns să am ochii ca două ceruri fără stele, fără lumină. Vreau să râd din nou, să zâmbesc, să mă simt frumoasă și iubită. Nu abandonată ca o zdreanță, pe un colț de scaun, de un cineva atât de grăbit, încât a uitat că viața în doi se duce în doi... Plecarea ta a distrus tot. Tatăl copiilor mei nenăscuți nu mai este. Dar e cazul să renască mama lor..
Noapte bună, Miță! În lumea mea, începe să se facă dimineață...
M-am trezit cu gândul la tine din nou. Devii de-a dreptul enervant. Ar fi trebuit să mă gândesc cu disperare la faptul că întârzii la job. A doua zi consecutiv. Mi-e greu fără tine, dar sunt convinsă că nici nu-ți pasă. Dacă nu ți-a păsat când ai făcut-o, de ce ți-ar mai păsa acum?...
Sper că ești liniștit. Măcar unul dintre noi să fie. Cana ta de cafea a fost dărâmată de mâțe acum câteva zile și s-a făcut țăndări. Am luat-o ca pe un semn de la tine că este timpul să "move on". Sunt slăbită ca dracu', am insomnii, nu mi-e foame, nu am chef de nimeni și de nimic. Mint. Am chef de ceva. Am chef să mă plimb cu motoreta pe malul mării, prin nisip, cum făceau unii pe plajă astă-vară în Bulgaria. Am chef să simt cum aruncă roata din spate în aer nisipul mușcat din țărmul vecinilor, să explodez odată cu valul de siliciu, să mă împrăștii în toate zările, poate îmi găsesc drumul pe care mi l-ai retezat când ai plecat. Am chef să ascult muzică la maximum si să urlu. Și, probabil, dacă ai (mai fi) pe-aici, viu, aș avea o poftă nestăpânită să-ți dau și o mare pereche de palme. Să mă ții minte pentru eternitate. Asta, în caz că m-ai uitat.
Îți mulțumesc totuși că nu ai făcut-o acasă. La noi acasă.
Cam asta ar fi concluzia, după atâtea luni în care am plâns până am ajuns să am ochii ca două ceruri fără stele, fără lumină. Vreau să râd din nou, să zâmbesc, să mă simt frumoasă și iubită. Nu abandonată ca o zdreanță, pe un colț de scaun, de un cineva atât de grăbit, încât a uitat că viața în doi se duce în doi... Plecarea ta a distrus tot. Tatăl copiilor mei nenăscuți nu mai este. Dar e cazul să renască mama lor..
Noapte bună, Miță! În lumea mea, începe să se facă dimineață...
luni, 24 octombrie 2011
Black sari
This color was reflected as indicating sorrow and ill omen. Although it's worn on a wedding ceremony. Time to wipe off my red point... I've lost my half...
marți, 9 august 2011
While Your Lips Are Still Red
... am pierdut momentul ala... Imi pare rau. Nespus de rau... Ar fi trebuit sa-mi dau seama...
miercuri, 3 august 2011
Intre cer si pamant
Pentru aceia dintre voi care cred in existenta divinitatii cu numele de Dumnezeu, aceia care imbratiseaza prin botez, practica, abandon sau inertie crestinismul in toate formele sale, am o tema de cercetare.
Cazul 1:
39 de ani. Caucazian. Criminal in serie. Condamnat la moarte prin injectare cu substante letale. Vine preotul, omul se spovedeste, se impartaseste, i se aprinde o lumanare dc doreste si este executat. Sicriul cu trupul neinsufletit este returnat familiei, care se ocupa de toate cele lumesti: ingropaciune, parastase, slujbe la biserica. Preotul il tine in capela o noapte, ca e prea cald afara si mai mult nu se poate.
Cazul 2:
39 de ani. Caucazian. Om bun. In urma repetatelor suturi in gura date de viata si de apropiati, decide sa-si ia zilele. Preotul nu-l primeste in biserica, pentru ca s-a sinucis. Ii zice fuga-fuga doua vorbe in scarba pe marginea gropii si arunca pamant peste el. Intregul ceremonial dureaza 2 minute. Pusul pamantului la loc: inca 8 minute. Prin gestul lor, sinucigasii sunt considerati ca implinesc lucrarea diavolului, deci nu pot avea parte de "binefacerile" si de "pilele" puse de popa la Doamne-Doamne pentru raposat.
Si acum vine tema de cercetare:
Unde pana mea este echitatea pe pamantul asta? De ce Biserica se leapada de sinucigasi ca de leprosi, cand si biserica este de vina pentru sinucidere?
Daca se accepta exorcizarea ca metoda de dez-diavolizare a nefericitilor banuiti de influente necurate, ce lucrare/metodă/slujbă nu s-a facut pentru a-i da o sansa amaratului chinuit de ganduri negre, care simte ca nu mai poate? Cum l-a ajutat pe nefericit biserica asta care propovaduieste iubirea si intelegerea si tot ea este prima intoleranta, vindicativa si inaccesibila? Daca harul de a fi preot se cumpara in Bucuresti cu un apartament sau contravaloarea in bani (exista dovezi concrete), nu e de mirare ca suntem niste prosti care merg in turma la biserica doar pt ca ne temem. Ca asa zice Biblia: "Temeti-va!". Eu ma tem. Ma tem ca, in curand, voi scuipa pe Biblie, pe cruce, pe cutumele anacronice ale ortodoxiei si-mi voi vedea de drum.
In lumea de dincolo, nu exista Rai si Iad. Iadul este aici.
Declar oficial ca ma lepad de ortodoxie. Ma lepad oficial de botez, de Dumnezeu si Satana, de Pasti si Craciun, de Maica Fecioară si de Duhul Sfant. Acum ardeti-ma pe rug, fariseilor...
Cazul 1:
39 de ani. Caucazian. Criminal in serie. Condamnat la moarte prin injectare cu substante letale. Vine preotul, omul se spovedeste, se impartaseste, i se aprinde o lumanare dc doreste si este executat. Sicriul cu trupul neinsufletit este returnat familiei, care se ocupa de toate cele lumesti: ingropaciune, parastase, slujbe la biserica. Preotul il tine in capela o noapte, ca e prea cald afara si mai mult nu se poate.
Cazul 2:
39 de ani. Caucazian. Om bun. In urma repetatelor suturi in gura date de viata si de apropiati, decide sa-si ia zilele. Preotul nu-l primeste in biserica, pentru ca s-a sinucis. Ii zice fuga-fuga doua vorbe in scarba pe marginea gropii si arunca pamant peste el. Intregul ceremonial dureaza 2 minute. Pusul pamantului la loc: inca 8 minute. Prin gestul lor, sinucigasii sunt considerati ca implinesc lucrarea diavolului, deci nu pot avea parte de "binefacerile" si de "pilele" puse de popa la Doamne-Doamne pentru raposat.
Si acum vine tema de cercetare:
Unde pana mea este echitatea pe pamantul asta? De ce Biserica se leapada de sinucigasi ca de leprosi, cand si biserica este de vina pentru sinucidere?
Daca se accepta exorcizarea ca metoda de dez-diavolizare a nefericitilor banuiti de influente necurate, ce lucrare/metodă/slujbă nu s-a facut pentru a-i da o sansa amaratului chinuit de ganduri negre, care simte ca nu mai poate? Cum l-a ajutat pe nefericit biserica asta care propovaduieste iubirea si intelegerea si tot ea este prima intoleranta, vindicativa si inaccesibila? Daca harul de a fi preot se cumpara in Bucuresti cu un apartament sau contravaloarea in bani (exista dovezi concrete), nu e de mirare ca suntem niste prosti care merg in turma la biserica doar pt ca ne temem. Ca asa zice Biblia: "Temeti-va!". Eu ma tem. Ma tem ca, in curand, voi scuipa pe Biblie, pe cruce, pe cutumele anacronice ale ortodoxiei si-mi voi vedea de drum.
In lumea de dincolo, nu exista Rai si Iad. Iadul este aici.
Declar oficial ca ma lepad de ortodoxie. Ma lepad oficial de botez, de Dumnezeu si Satana, de Pasti si Craciun, de Maica Fecioară si de Duhul Sfant. Acum ardeti-ma pe rug, fariseilor...
vineri, 22 iulie 2011
joi, 7 iulie 2011
Dragos Panturu
Buna.. ce-o fi,
Nu stiu cand vei citi randurile astea. Nici macar nu stiu daca "ce-o fi"-ul va fi bun sau nu. Stiu doar ca am o veste trista pe care o duc cu mine si m-am gandit sa-ti scriu de ieri, insa... e greu sa gasesti cuvinte potrivite ca sa dai o veste proasta, mai ales cand esti un strain pentru cel caruia ii scrii.
Dragos Panturu, greierasul vesel, si-a pus arcusul in cui la 35 de ani, in plina vara... Si-a croit drum printre stele, printre fulgii si bulgarii de zapada pe care i-a cantat mereu... Mi-a fost imposibil sa cred asta, insa azi (ma rog, deja e "ieri") am dat ochii cu realitatea. Am sperat pana in ultima clipa ca telefonul primit de la Cristi Dumitrascu era o gluma. N-a fost sa fie...
Asa cum se intampla de fiecare data, realizam prea tarziu ce pierdem. Asta mi s-a intamplat si mie in ultima saptamana, cand am dus pe ultimul drum trei prieteni buni. Am dat un search pe google si am gasit in blogul tau cateva postari mai vechi in care il mentionai pe Dragos. Asa am ajuns sa-ti dau e-mailul asta negru. Ca sa stii. Ca sa rememorezi si tu toate acele clipe frumoase pe care, probabil, le-ai petrecut in compania lui si sa te bucuri, ca si mine, ca ai avut ocazia sa cunosti un om cum intalnesti mai rar.
Eroii sunt puternici. Dar si eroii mai cedeaza cateodata... Isi cer tainul de liniste pe care nu l-au avut niciodata si, pentru ca aceasta dorinta le este refuzata, si-o indeplinesc singuri... Razbunarea unei societati de cacao este aceea de a le face o slujba religioasa pe fuga, fara lacas sfant, in varianta mini-demo, din cauza gestului lor de a-si curma zilele. Jenant. Un suflet care recurge la asa ceva e clar ca s-a chinuit mult. Dar cine sunt eu sa judec cutumele unui neam care nu-si mai vede drumul drept? Care si-a ingropat speranta? Care se ghideaza dupa un sistem nou, dar de (non)valori? N-am niciun drept.
Mie, ca si celorlalti prieteni si fosti colegi de scoala, de trupa etc., mi-a mai ramas doar sa merg inainte. Sa pot povesti si altora cine a fost Dragos Panturu.
Cu prietenie,
Kali
duminică, 26 iunie 2011
Noaptea cea mai grea
In fiecare an, de 12 veri incoace, noaptea asta este cel mai greu de trecut.
Nu pot dormi si nu e de mirare. Vad zbateri scurte. Aud galgaitul plamanilor capituland si inecandu-se incet-incet intr-un lichid maro, care, multumit ca i-a cucerit, se prelinge usurel in coltul drept al gurii si este sters repede si cu grija de o asistenta frumoasa si plina de compasiune...
Ochii par de sticla capruie si reflecta lumina tare aiurea, acum, ca viata s-a scurs din ei... Obrajii s-au relaxat. E un chip pe care, ciudat, nu-l mai cunosc, desi imi pare atat de familiar. Icoana mea zace moale in pat si fruntea ei isi pierde desenele pe care i le-am urmarit cu degetele de atatea ori... Imi aminteste de un pui de gaina pe care l-am crescut in copilarie. Aceeasi moliciune, aceiasi ochi, aceeasi privire, fixa si nehotarata in acelasi timp. Imi tin respiratia, sa o aud pe a lui. Suntem numai noi doi acum. Frumoasa a plecat. O simt si pe sor-mea aproape, dar nu o vad. Pentru ca nu mai vad. Au disparut pereti de salon, cearsafuri albe. A ramas doar o lumanare pe care imi vine sa o iau la palme, vazand-o asa vesela si jucausa. Trag, pe ascuns, adanc aer in piept si ascult. Nu aud nimic. Cred ca s-a terminat desprinderea...
In noaptea asta, in fiecare an, de 12 veri incoace, trag, pe ascuns, adanc aer in piept. N-am stiut niciodata sa-i spun ca il iubesc. Nici macar atunci cand atipeam in bratele lui. Cand ma mangaia prin par. Cand imi facea o cescuta de cafea. Cand se chinuia din rasputeri sa-mi bage in cap o schija de matematica. Cand mi-a pus prima data surubelnita in mana. Cand m-a ajutat sa construiesc primul meu dispozitiv de comunicat in codul Morse. Cand m-a invatat sa fac praf mine de creion si sa amestec grafitul cu vaselina, pentru a unge rulmentii bicicletei. Cand...
Am mari restante de "te iubesc". O sa ma achit de ele cand ne-om revedea. Sper sa nu ma uiti. Si sa ma ierti ca vin atat de rar la tine, inca nu accept ca esti acolo. Esti cu mine, in gandul meu, in fiecare secunda. Pietrele alea albe si mereu reci imi sunt straine. Altarul tau e in inima mea.
Ai setat niste standarde greu de egalat. Si ma bucur ca m-ai invatat perfectionista. Mi-ai dat si cel mai de pret dar: intelepciunea de a nu mai pierde clipa si de a spune "te iubesc" atunci cand trebuie. Si cui trebuie. Sunt cuvinte sfinte, pe care nu le mocirlesti pentru orice neavenit cu pretentii de prieten care "tine la tine si vrea sa te vada fericita".
Stiu ca nu ma poti citi. Dar ma auzi? Zi, ma auzi? Ma simti? Vorbeste! Ma simti? Simte-mi lacrimile curgand siroaie!
Curgeau la fel si atunci. Picaturi de "te iubesc" oferite prea tarziu...
Я люблю тебя, папа!!! Я люблю тебя, как никому не любила... Не забывай меня, я тебя не забыла. Ты это знаешь, не так? Я люблю тебя... Дай мне руку и улыбaй. Я скучаю по твою улыбку...
Nu pot dormi si nu e de mirare. Vad zbateri scurte. Aud galgaitul plamanilor capituland si inecandu-se incet-incet intr-un lichid maro, care, multumit ca i-a cucerit, se prelinge usurel in coltul drept al gurii si este sters repede si cu grija de o asistenta frumoasa si plina de compasiune...
Ochii par de sticla capruie si reflecta lumina tare aiurea, acum, ca viata s-a scurs din ei... Obrajii s-au relaxat. E un chip pe care, ciudat, nu-l mai cunosc, desi imi pare atat de familiar. Icoana mea zace moale in pat si fruntea ei isi pierde desenele pe care i le-am urmarit cu degetele de atatea ori... Imi aminteste de un pui de gaina pe care l-am crescut in copilarie. Aceeasi moliciune, aceiasi ochi, aceeasi privire, fixa si nehotarata in acelasi timp. Imi tin respiratia, sa o aud pe a lui. Suntem numai noi doi acum. Frumoasa a plecat. O simt si pe sor-mea aproape, dar nu o vad. Pentru ca nu mai vad. Au disparut pereti de salon, cearsafuri albe. A ramas doar o lumanare pe care imi vine sa o iau la palme, vazand-o asa vesela si jucausa. Trag, pe ascuns, adanc aer in piept si ascult. Nu aud nimic. Cred ca s-a terminat desprinderea...
In noaptea asta, in fiecare an, de 12 veri incoace, trag, pe ascuns, adanc aer in piept. N-am stiut niciodata sa-i spun ca il iubesc. Nici macar atunci cand atipeam in bratele lui. Cand ma mangaia prin par. Cand imi facea o cescuta de cafea. Cand se chinuia din rasputeri sa-mi bage in cap o schija de matematica. Cand mi-a pus prima data surubelnita in mana. Cand m-a ajutat sa construiesc primul meu dispozitiv de comunicat in codul Morse. Cand m-a invatat sa fac praf mine de creion si sa amestec grafitul cu vaselina, pentru a unge rulmentii bicicletei. Cand...
Am mari restante de "te iubesc". O sa ma achit de ele cand ne-om revedea. Sper sa nu ma uiti. Si sa ma ierti ca vin atat de rar la tine, inca nu accept ca esti acolo. Esti cu mine, in gandul meu, in fiecare secunda. Pietrele alea albe si mereu reci imi sunt straine. Altarul tau e in inima mea.
Ai setat niste standarde greu de egalat. Si ma bucur ca m-ai invatat perfectionista. Mi-ai dat si cel mai de pret dar: intelepciunea de a nu mai pierde clipa si de a spune "te iubesc" atunci cand trebuie. Si cui trebuie. Sunt cuvinte sfinte, pe care nu le mocirlesti pentru orice neavenit cu pretentii de prieten care "tine la tine si vrea sa te vada fericita".
Stiu ca nu ma poti citi. Dar ma auzi? Zi, ma auzi? Ma simti? Vorbeste! Ma simti? Simte-mi lacrimile curgand siroaie!
Curgeau la fel si atunci. Picaturi de "te iubesc" oferite prea tarziu...
Я люблю тебя, папа!!! Я люблю тебя, как никому не любила... Не забывай меня, я тебя не забыла. Ты это знаешь, не так? Я люблю тебя... Дай мне руку и улыбaй. Я скучаю по твою улыбку...
luni, 20 iunie 2011
Orion-UKA
Yukledim sevgimi gozyaslarima
Al gotur uzaklara, gozyaslarimdan utanma
Utanma ya da sakin beni hatirlama
Tas doldurma bagrina; git sevis baskalariyla
Eller gibi devranma
Sarilip yat kollarina, yabanci gelmesin sana
Korkma ben olmam ki yaninda
Kuytu bir yer arama; git sevis baskalariyla
Hasret vurunca bir parca, dumanli gozlerime aldirma, anilar hesap sorar sana
Aldirma aglamam omur boyunca
Kalbini koyup avuclarima; git sevis baskalariyla...
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)