Până la urmă, totuşi, viaţa este ceea ce primeşti de la părinţii pe care îi iubeşti şi de la cretinii care te conduc. Şi tu nu ai ce să faci, eşti prea mic în cărţile şefilor tăi ca să poţi sta la masă cu ăia care, dintr-o trăsătură de condei, hotărăsc dacă trăieşti sau mori... Aşa că te bucuri de ceea ce ţi-a mai rămas, de zbor şi de familie, sperând că nu vei fi tu acela de pe mosorul căruia viaţa îşi va scurge cu repeziciune capatul.
Şi zbori. Şi o faci aşa cum ştii tu, cu profesionalism, dar şi gândul tău zboară, odată cu tine, la cei dragi de acasă. Îţi aminteşti zambetul soţiei, o vorbă de duh spusă de copilul tău care te-a făcut să râzi sau să-ţi dai seama cât a crescut... Şi zâmbeşti... până la prima bubuitură. Arunci ochii pe bord, încerci în disperare să te coordonezi cu omul puternic cu care îţi împarţi soarta şi în care ai încredere. Auzi vocea soţiei. Auzi vâjâitul câinos şi haotic, simţi vibraţiile armăsarului care se cabrează din toate tablele şi chederele şi încerci...
Întunericul se asterne în plină amiază şi nu se mai aude nimic... Nu se mai simte nimic. Apoi se face lumină şi încerci să evaluezi. Nu mai ai ce... Încerci sa-ţi dai seama unde eşti. Nu simţi frig, nu simţi soarele care arde nefiresc pentru prima zi de noiembrie. Priveşti în jur... Fier, pământ şi urme de kerosen... Verigheta ta stă pe degetul unui om care aminteşte de tine, cel care, acum câteva minute, era în carlingă şi încerca... O portiţă de lumină se deschide şi te îmbie să păşeşti pe ea. E sărbătoare azi. Porţile Raiului sunt deschise. Din păcate pentru cei rămaşi în urma voastră, porţile Raiului au fost prea lacome... Eu ştiu că Bunuţul îi ia aşa pe cei buni, ca să le dea aripi şi în cer, dar... e drept?
Două suflete s-au pierdut din cauza indiferenţei cretinilor care ne conduc. Alte suflete rătăcesc cu privirile pierdute, întrebând: "De ce?... De ce el?..."
Lumânările ard la geamuri şi pe un câmp însângerat. Nu v-am cunoscut pe niciunul, însă asta nu mi-a oprit lacrimile... Văd durerea colegilor voştri şi a familiilor voastre şi mi-e greu să-mi păstrez sângele rece. Şi nici nu vreau! Pentru că în lumea asta de rahat mai sunt oameni care visează la etaloane umane de curaj şi sacrificiu de sine. Oameni care nu mai credeau că aşa ceva există, că numai în poveştile care vă vor legăna copiii fără tată se mai găseau...
Mi-aş dori ca statul să plătească pentru crima pe care a comis-o! Şi toţi idioţii care v-au tăiat din salarii, pensii, ore de zbor şi normă de hrană să se găsească în 2013 în carlinga unui MiG casat, la 50 m deasupra pamantului, şi să se facă praf şi pulbere, să se înfigă până în adâncurile iadului, în urlete disperate ale mamelor şi soţiilor lor, aşa cum se sfârşesc din picioare de durere acum mamele şi soţiile voastre.
Cinste eroilor de la Baza 71! Laurenţiu Chiriţă şi Sorin Avram, aţi salvat patru vieţi cu preţul vieţii voastre. Prin ultimul "cer senin" de la Câmpia Turzii aţi pătruns pe poarta Raiului... Pentru noi însă, cei rămaşi, sunteţi tot aici...
Sursa foto: MApN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu