Ramuri si radacini

Jan 6 2008, 06:31 AM

Intr-o dimineata, copacul isi intinse ramurile catre soare. Dar soarele era departe, iar copacul ramase asa, pierdut...

Intr-o dimineata, am intins mainile catre... Dar "catre" era departe si am ramas asa, pierduta...

La un moment dat, realizezi ca nu prea ai o directie catre care sa-ti indrepti mainile. "Mai am radacinile totusi", gandeste copacul din tine. "Ia sa ma opintesc in ele, sa ma intind pana ajung la soare." Dar radacinile nu mai sunt, niste cari flamanzi le-au ros putin cate putin. Si, in linistea torida de dupa-amiaza, se aude un bufnet... Un nor de praf il insoteste... "Another one bites the dust", te gandesti. Dar, din pacate, acel "another one" esti chiar tu.



Explica asta celor de langa tine si vei vedea ca nu inteleg.

Simplu nu este egal cu usor

Jan 4 2008, 03:43 AM

Am mai spus-o pe undeva, dar nu-mi amintesc exact in ce context: oamenii au nevoie de incurcaturi si "complicatzenii" ca sa simta ca traiesc. Asta, in ciuda faptului ca viata e simpla.

Exista momente in care ar fi foarte simplu sa spui "nu", dar nu e usor. Exista momente in care ai vrea sa spui, simplu, "da", dar e greu. Ti-e lehamite si totusi simplu sa scrii pe blog despre astea, desi nu e deloc usor. Ai vrea sa le spui cuiva in care bate o inima, nu cuiva care se conserva la rece tinand in cusca pieptului un cub de marmura rosie... Ar fi simplu, dar niciodata usor.

Ar trebui inventate blogurile in care sa nu poti edita ce ai scris; in felul acesta, le-ai da altora de stire despre cum esti tu cel ascuns in noaptea ta, nu cel pe care-l vad ei in ziua lor. N-ai putea minti, probabil, si n-ai putea ascunde scheletii din dulap cu atata indarjire cum o faci atunci cand stii ca poti sterge ce ai scris, pe motiv ca "nu suna bine". Nici nu trebuie sa "sune bine": ala esti tu, "tu"-ul real. Cu sincopele, armoniile si disonantele tale...

Am spus simplu "nu" si n-a fost deloc usor. As fi vrut sa spun "da", dar nu am putut. Am spus "nu" si am facut "da" - asta e cea mai mare prostie. Sper sa nu se fi prins nimeni. Speranta moare ultima, deh..

Scrisoare catre Mos Craciun

Nov 30 2007, 04:04 PM

Draga Mosule,


De mica, am invatat ca poti fi fericit cerand foarte putin de la viata. Un om nu are nevoie de bani, bijuterii, faima, femei/barbati, case si masini pana le pierde numarul...

Am invatat ca fericirea si multumirea le gasesti in interior, departe de privirile iscoditoare ale altora. Cand te regasesti, dupa o lunga perioada in care te-ai pierdut prin ceata problemelor cotidiene, si cand reusesti sa te impaci tu cu tine insuti, lumina ta din interior straluceste ca o Stea a Nordului pt ceilalti. Atunci le poti fi cu adevarat de ajutor. Optimismul tau este molipsitor, ridica tonusul si ofera sprijin celor care inca mai sunt prinsi in valtoarea cenusie a vietii.

Educatia pe care am primit-o de la familie si prieteni a presupus dragoste si ajutor dezinteresat pt cei din jur.


Ce-mi doresc eu de Craciun? Imi doresc sa nu mai fiu luata de fraiera...

Am analizat toate chestiile care s-au petrecut in viata mea in ultima perioada si am ajuns la concluzia ca e mai sanatos sa mergi dupa dictonul "Orice om este o jigodie pana dovedeste contrariul". Numai ca io nu vreau sa fiu "sanatoasa" si-mi doresc ca si ceilalti sa fie la fel de "bolnavi"ca mine.

Vreau sa raman mereu "bolnava" si sa stiu ca existenta mea a fost, cu adevarat, de folos cuiva.


In rest, Mosule, nu prea am nevoie de nimic... Daca e ceva, o sa cer la anu'...


Te imbratiseaza copilul vesnic si naiv,

Kali

Chain Reaction

Oct 19 2007, 01:40 AM

Cauza -> efect. Care efect devine cauza pentru alt efect. Si tot asa.

Traversam increngaturi de sentimente contradictorii. Ne ajunge oboseala. Ne toropeste, desi nu facem nimic. Tragem concluzia ca prea multa munca strica. Din cauza muncii in disperare am ajuns ca niste ceasuri care ticaie inertial si uita sa mai cante melodii diferite la ore fixe. Traim de azi pe maine. Ne culcam seara cu teama ca nu auzim ceasul a doua zi, ca vom intarzia la munca, ca seful va face spume... Dar si el se comporta asa din cauza muncii in disperare, si el a ajuns ca un ceas care ticaie inertial si uita sa mai cante melodii diferite la ore fixe...

Tic-Tac... Tic-Tac...

Cum te descurci cu un Peste...

Oct 18 2007, 08:01 PM

Cum te descurci cu un Peste?
- Are nevoie de timp singur.
- Cand il apasa greutatile vietii, du-l la un film, la un anticariat sau pe malul unei ape.
- Nu uita sa fii romantic.
- Lauda-l deseori.

De Bello Gallico

(8 oct. 2007, 11:11 PM)

Am montat oglinzile, in sfarsit. Pe ce le-am montat? Pe motorul meu, pe Suzi a mea, pe iubita mea, pe Black Beauty. S-a intors la jumatatea ei: la mine. Dupa 7 luni si 4 zile, duminica...

...S-a deschis usa garajului ca usa unei comori din filmele cu pirati. Inauntru - ea, comoara mea. Invaluita treptat de lumina diminetii care patrundea printre usile de metal, statea cuminte ca in ziua in care am dat-o, cu nesimtire, crezand ca-mi era sortit altceva. M-a inselat ziua aia. M-au inselat si celelalte care au urmat-o. Si, pentru ca noul ei stapan si-a dorit altceva, inima mea si-a recapatat fericirea si linistea cand am adus-o pe Beauty acasa. ACASA. Acasa, adica acolo unde suntem numai noi. Jumatatea pe care o crezusem moarta a inviat. Inima bate din nou. Salta. Se framanta. Canta. Danseaza. Privirile mele imbratiseaza hulpav si pasional ceea ce, pentru altii, nu reprezinta decat un morman de fiare si plastic. Greu de explicat cum traiesti prin ea si ea - prin tine. Cunoscutii zambesc atunci cand vorbesc "inflacarat" despre Suzi a mea. Zambesc si eu, numai gandindu-ma cati dintre ei m-ar interna la "2+7".

Revenirea lui Beauty apare ca un premiu dupa un lung sir de incercari. O iubesc cu adevarat. Am luptat mult pt ea; numai eu stiu cate nopti de munca si cate lacrimi am topit ca sa ma pot bucura de ea. Am pierdut o batalie acum 7 luni, dar am castigat razboiul. Intr-un final, nu exista razboaie fara batalii de sacrificiu si, acum, mai mult ca oricand, ma simt "pe val" cu strategia. Nu-mi mai lipseste nimic. Ma am pe mine, intreaga, acasa... Acasa, unde suntem eu si Suzi. Eu si cu mine. Nu mai exista spatiu, pentru o vreme, pentru nimeni si nimic. Sunt implinita. Sunt fericita. O iubesc. O iubesc. O iubesc.

Insomnie

Aug 28 2007, 12:49 AM

Cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand...


PS: Trebuie sa dorm. Daca tot doarme o natiune intreaga, pot lasa si eu sa se nasca in liniste niste monstri...

Inceputul incepe intotdeauna cu sfarsitul

Aug 22 2007, 01:07 PM

Ce mi-a placut intotdeauna la filosofia indiana a fost faptul ca privesc sfarsitul ca pe un inceput.

Incurajata de reusita altora, imi planificasem si eu o excursie in patria lui Kali. Numai ca sfarsiturile mele sunt piatra de temelie pentru noi inceputuri si asta cere timp...

M-am gandit de nenumarate ori: ce ii face oare pe oamenii cu ochi de ciocolata de pe acele plaiuri sa creada ca, dupa ce se sting din lumea asta, vor reveni sub o noua intrupare in aceleasi locuri? Poate dorinta oarecum egoista de a nu-i considera pierduti definitiv pe cei dragi? Poate propria dorinta de a nu se limita la o singura existenta? Poate vreun bagaj de cunostinte incrustate adanc in informatia genetica si care-i face sa "simta" ca asa se petrec lucrurile in Univers?... Dumnezeu stie. Deocamdata, numai El. Cred ca omului ii va lua inca pe atat sa se lumineze cu privire la cine este "vinovat" pentru aparitia lui pe Pamant.

Imi povestea cineva ca, la anumite sarbatori, acesti oameni obisnuiesc sa hraneasca pasarile cerului, in special pescarusii, considerandu-i ca fiind inaintasi ai lor, reintrupati ascuns in chipul unor pasari. E o oarecare similitudine cu pomenile si parastasele din traditia noastra: se ofera hrana unora in contul altora.
De ce e bine sa fii pasare? Esti liber. De ce e bine sa fii pescarus? Esti liber, mananci si ai cazare moca la mare.

Dintre toate pasarile, cel mai mult pescarusii imi plac. Galagiosi spre scandalagii, cu penele puternice si arcurile otelite ale aripilor invioreaza intotdeauna atmosfera; sunt bataiosi, dar stiu cand sa renunte si apoi cand sa se arunce din nou in lupta; un sfert timizi, trei sferturi neincrezatori in oameni (pe buna dreptate).

In fiecare zi hranesc porumbeii din fata blocului. Uneori, destul de rar, hranesc si pescarusii de pe malul Dambovitei. (Mi se pare foarte ciudat sa fac asta aici, in Bucuresti. Ii asociez imaginii marii, ii asociez amiezelor fierbinti cu nisip clocotind si cu spuma alba aruncata pe mal de valurile care fura culoarea smaraldului. In niciun caz nu-i vad legati de asfaltul si de aerul imbacsit din Capitala.) Imi amintesc pozele facute de tata de pe vremea cand lucra pe pescadoare: ghetari, pesti, balene, pescarusi. Un maidanez, un spirit liber, ca si mine. Si totusi familist. Un om care a stiut sa fie liber si sa le ofere si altora, la randul lui, cel mai de pret dar: libertatea. Pescarusul. Poate ca este chiar cel care a reusit sa fure bucatica cea mai mare. Desi, daca era tata, o lua pe cea mai mica. Cine stie... Sunt atatia "tati" si toti tipa. Nu-i mai recunosc vocea...

Oare sfarsitul a fost un nou inceput? Mi-e dor de pescadoare, de balene, de ghetari... Mi-e dor de pesti si de mare, dar cel mai dor imi e de pescarus. De pescarusul meu...

Fata in fata cu Dumnezeu

De cateva zile, pe patul Spitalului de Urgenta Floreasca din Bucuresti se zbate un tanar. Ghinionul a facut sa cada victima unui accident rutier, in urma caruia isi poate pierde un picior...

"In accidentul suferit in data de 23.07.2008, la ora 20.50, in urma impactului cu o masina, aripa fata a masinii i-a sectionat venele piciorului drept. In acelasi timp, are fractura deschisa la tibie si rotula zdrobita. Laba piciorului este desprinsa de picior, singura legatura cu piciorul este prin tendonul muschiului de la pulpa piciorului. Cand a fost adus la spitalul de la Tulcea, medicii au vrut sa ii amputeze piciorul, dar cu mari interventii, dupa 5 ore in care au incercat sa ii curete ranile si sa ii refaca vascularizarea piciorului, au acceptat sa il trimita la Bucuresti la Floreasca.
A ajuns in Bucuresti pe data de 24.07.2008, la ora 07.00 si a fost bagat imediat in operatie, unde medicii au incercat sa ii refaca o parte din muschi si tesuturi, precum si sa ii curete in continuare ranile deschise.
S-a luat hotararea sa nu i se inchida piciorul inca, deoarece s-a creat presiune care apasa pe vasele de sange si arunca sangele afara si medicii doresc in prima faza sa ii salveze piciorul, nu sa il amputeze. Practic, in acest interval de timp, piciorul de la bazin in jos este "deschis". In acelasi timp, riscul infectiei si riscul formarii unui blocaj renal este foarte mare. De asemenea, Ionut are si probleme cu inima, hemoglobina i-a scazut foarte mult, iar laba piciorului risca sa ii fie amputata daca se constata ce nu e suficient vascularizata.
Azi (25.07.2008) s-a mai efectuat o inteventie chirurgicala si in continuare se vor mai face astfel de interventii."

Un tanar de aproape 32 de ani danseaza pe muchie de cutit, in timp ce doctorii orchestreaza o simfonie a vietii in jurul sau... Oamenii in alb incearca in disperare sa-i salveze piciorul, pentru a fi din nou la fel ca noi, ca tine si ca mine.

- Ce am facut eu pentru Ionut? ma intreb.
- Nimic, n-ai facut nimic! raspunde Constiinta.

Constiinta mea nu ma iarta, pentru ca isi aminteste de carnetelul mic si alb, cu foitele stampilate si colturile usor indoite, pe care scrie cu litere de tipar "Carnet de donator" si, intr-un colt, cu un pix a carui pasta s-a invechit, scrie "BIII". Si Constiinta asta ma judeca:
- Poti face ceva, dar alegi sa nu faci nimic! imi spune si se uita cu ura la mine.

Ma imbrac si ma pregatesc sa o iau pe Suzi, ca sa merg sa donez. Ceva ma retine insa. Ma asez pe scaun. Am senzatia ca am uitat ceva. Constiinta ma inghionteste si rade batjocoritor... Dau sa ma ridic. Reusesc. Imi amintesc ce era sa uit: actele. Dar parca mai e ceva... Oare ce? Inca nelamurita, ma indrept spre locul unde tin de obicei actele si, langa ele, vad dosarul de plastic, cu coperta albastra. Isi face veacul acolo, cu foile lui albe pline de litere si, mai ales, de cifre, ca un pensionar cu parul carunt. Cand il vad, ca printr-o vraja, imi amintesc. Oftez si ochii imi aluneca, prin geam, pe cerul plumburiu si furios. As vrea sa fiu fata in fata cu Dumnezeu si sa-l intreb "de ce?", dar stiu ca nu se poate si pufnesc de ciuda. Cel mai nasol sentiment dintre toate de pe pamant este neputinta. Te paralizeaza si lasa loc disperarii. Disperarea nu este un sentiment. Este ultima faza...

Imi amintesc cu furie ce au povestit prietenii care au vrut sa doneze pentru Ionut. Cum efortul depus de doctori este aproape desfiintat de parerile, impresiile, programul, fitzele si incompetenta celor care ar trebui sa recolteze apa rosie a vietii din fantanile tinere si mai putin tinere care vin s-o daruiasca. In unele cazuri, au dreptate, dar in multe dintre ele... Nu sunt medic, poate gresesc si n-ar trebui sa-i judec. Sau poate ca da. Nu sunt nici Dumnezeu si cred ca job-ul asta este cel mai ingrat dintre toate. Prea mare raspundere asta, sa fii Dumnezeu. Pentru ca trebuie sa raspunzi, clipa de clipa, la multe "de ce?"-uri. Inclusiv la al meu.

Mi-am scos echipamentul si l-am pus la loc in cuier. M-am reintors la calculator. Constiinta a tacut... "Aha! ai tacut! Ta-na-nam! Stiu de ce ai tacut... Ai vazut dosarul!" Pensionarul ala cu haina albastra si cu cifre multe a speriat-o. Constiintei ii este frica de el, de-aia tace. S-a straduit pana acum sa uite, sa se prefaca nestiutoare. Dar si-a amintit ca secretul albastru ar fi insemnat condamnare pentru un (alt) om nevinovat. Si-a amintit cum a invatat sa numere de la 1 la 5 in cativa ani, folosind ca material didactic niste noduli. Acum nu mai rade batjocoritor, s-a potolit.

Dar nu m-am potolit eu, din cauza neputintei aleia despre care va vorbeam mai devreme. Faceti voi ceea ce eu si altii ca mine nu putem: fiti ingeri si ocrotiti cu sangele vostru viata unui om. De cateva zile, pe patul Spitalului de Urgenta Floreasca din Bucuresti se zbate un tanar. Ghinionul a facut sa cada victima unui accident rutier...

Pacient: Stanescu Ioan Alexandru
Spitalul de Urgente Floreasca
CNP: 1761003364237
0742 227 319 - Lavinia (sotia lui Ionut)

Primii pasi...

http://www.acrmoto.ro/

A sosit clipa când e momentul că este timpul că a sunat ceasul: Comisia Naţională pentru Motociclism din cadrul ACR este activă şi online. Ca la început de drum, trebuie organizat site-ul, în ideea în care ne străduim să oferim cât mai multe informaţii utile atât pentru motociclişti, cât şi pentru scuterişti.

Vă aşteptăm cu nerăbdare alături de noi. Veţi găsi sugestii de excursii, asistenţă rutieră (treaba aia "dureroasă", de care ne izbim în momentele mai puţin fericite ale practicării motociclismului), educaţie rutieră şi multe altele, pe care încă le "pritocim", ca să iasă foarte bine şi să fie ceea ce vă doriţi.

So.., reţineţi că site-ul este încă în lucru, dar aşteptăm cu plăcere sugestii la adresa de mail birou@acrmoto.ro . Asfalt uscat, "călăreţilor"! :) Profitaţi de vremea frumoasă şi trăiţi viaţa la max!