marți, 11 august 2009

Back from the roots ;)

I'm back. I've felt, drunk, smelled, touched, enjoyed my roots. I'm proud.



este continuarea fireasca a povestii de aici:

http://kalimeradreaming.blogspot.com/2008/08/begining-roen.html

miercuri, 24 iunie 2009

Bănel experimentează :)

Azi, ca şi ieri, i-am lăsat lui Bănel toate uşile şi geamurile deschise. M-am fâţâit pe lângă el şi i-am pus de mâncare pe geam. L-am pus pe pervaz. A chirăit ca de obicei, apoi a zburat vizavi, în luminator, la un alt geam. A stat acolo vreo 20 min, apoi l-am strigat şi am pocnit din degete aşa, ca la horă, şi a venit. Între timp, se dusese la un alt geam, exact deasupra mea, deci nu ma vedea (pt ca sunt o mulţime de aparate de aer condiţionat montate). Deci m-am convins: vine cand il strig şi pocnesc din degete. Are memoria locului de unde a plecat, memorie auditivă şi îmi recunoaşte vocea. ;) Am un copil cu... pene :))




duminică, 21 iunie 2009

Bănel

Vineri, 19,06,2009, între spumele de a merge cu metroul la muncă, infernala căldură de la ora 1.20 la prânz şi casca moto pe care i-o promisesem cuiva, dau să intru la metrou şi surprind cu coada ochiului un individ "rrom" care dădea cu piciorul într-o cioară şi-i spunea "Marş, cioară, d-aici!". În ciuda "ineditului" situaţiei, m-am scandalizat instant, însă am fost laşă şi nu am avut curaj să-i spun dobitocului vreo două, că nu era singur şi la câţi "curajoşi" aveam în preajmă...

M-a frapat faptul că cioara, în loc să zboare speriată, s-a dus un pic mai încolo. M-am uitat mai atent: nu era cioară, era stăncuţă, ba încă pui. M-am apropiat încet, a zburat până aproape de mâna curentă a scărilor rulante. Pâş-pâş şi hap! Am prins-o. A călătorit cu mine din Militari în Pipera, la job, unde am ţinut-o într-o cutie găurită, apoi i-am dat drumul în birou, pe un dulap, până i-a "ştampilat" mac-ul lu' şefu'. Am pitit-o în cutie la loc, ca să nu mă linşeze. :D

Acasa am ajuns după vreo 8 ore; se chirăia întruna, ca să-i dau să mănânce. Ce este absolut remarcabil: ştiam că sunt deştepte, dar nici chiar aşa. A învăţat, în mai puţin de 36 de ore, să zboare prin casă, să ia curbe ca sa treacă "safe" prin uşile deschise, să mă caute, să mă cheme, să vină când o chem - şi asta, fără cel mai mic efort. Chiar se străduieşte să mănânce singură din când în când. Mă refer la stăncuţă ca la o "ea", dar, de fapt, este un "el".

L-am botezat "Bănel", deşi, de cele mai multe ori, îl strig "Stăncuţă". Iată-l. Ataşez şi un filmuleţ unde ezită uşor, dar sunt sigură că înţelegeţi exact ce vreau să spun, în legătură cu inteligenţa lui. Filmuleţul este făcut la nici 48 de ore de când locuim împreună şi se plictisise de atât dresaj.





Acum doarme pe monitor :))

miercuri, 22 aprilie 2009

Invidia genereaza riduri

"Numai dupa invidia celorlalti iti poti da seama de propria valoare." (T. Musatescu)

Nu mai fiti invidioase. In cazul vostru, invidia genereaza numai riduri. ;) Evolutie..., zero :)

sâmbătă, 11 aprilie 2009

King Nothing. Sau Queen Nothing, tot acolo ajungi.

I wish I may,
I wish I might
Have this wish I wish tonight,
I want that star,
I want it now,
I want it all and I don't care how!


Careful what you wish,
Careful what you say,
Careful what you wish,
You may regret it,
Careful what you wish,
You just might get it...

Then it all crashes down
And you break your crown
And you point your finger
But there's no one around

Just want one thing
Just to play the king
But the castle's crumbled
And you're left with just a name

Where's your crown, King Nothing?





Te recunosti? :)

vineri, 13 martie 2009

Facerea de bine este sex cu sine

Va salut, dragii mei!

Prima postare din aceasta primavara. Postare care era cat pe ce sa nu se mai intample. Pentru ca, acum 2 zile, era sa o patzesc.

Am scos-o pe Suzi, in sfarsit, de pe unde o dosisem anul trecut. Mici retusuri si... pe cai, ostenii mei!

Am luat-o usor, pt ca reflexele amortesc dupa o iarna lunga (in cazul meu, iarna a durat din august, anul trecut). Am luat-o spre job, ca m-am maritat cu el. Si cum mergeam io asaaaaaa, ca o floareeee... Ma trezeste din visare un idiot care intoarce voiniceste peste liniile de tramvai (intre OMV Baneasa si podul ala). Nu m-a vazut... Ma infig in claxon, dupa ce strang frana cat de ferm pot, in conditii de cauciucuri reci, 50km/h si spatiu de franare de nici 25 m (2 stalpi de tramvai). O vreme, idiotul ruleaza paralel cu mine, un pic in fatza mea. Din dreapta, idiotul nr. 2 trage stanga brusc si-mi iese in fatza, ocupand juma' de banda... Singura scapare, in pozitia in care eram, ar fi fost sa sprintez. Chestie care nu s-a mai intamplat, pt ca idiotul nr.1 s-a hotarat sa paraseasca liniile de tramvai si sa intre in banda. Peste mine si peste idiotul nr. 2.

Ingerasul meu a fost - culmea! - un peugeot partner de firma care rula in spatele meu si care a vazut toata faza. A franat brusc, pentru a-mi lasa spatiu de franare, fara sa dea peste mine. I-am multumit ridicand mana deasupra castii si am facut ceea ce nu am mai facut niciodata pana acum: m-am luat dupa idiotul nr. 1.

L-am prins la primul semafor; baiatul o calcase zdravan, cand si-a dat seama ce era sa comita. M-am oprit in dreptul lui, pe banda din dreapta. Pe "locul mortului" statea o brunetzica... gravida! Soferul se uita pe geamul lui, n-a avut tupeu sa se uite la mine, parea f plictisit in perspectiva unei discutii cu un motociclist pe care tocmai era sa-l lase fara piciorul stang... Am ridicat viziera. Si-a dat seama ca sunt femeie dupa voce, desi vocabularul suburban care ma napadise nega cu desavarsire asta. Dupa prima serie de "cratime", cimilituri si alte forme de folclor si credinta urate din toata inima, m-am uitat la femeia din dreapta lui. Era alba ca varul. Era gravida si alba ca varul. Se speriase. Femeia aia fusese la un pas de a-si da intalnire cu mine si Suzi (fo 300 kg amandoua) prin portiera masinii... EA si-a dat seama ce facuse pulifriciul de langa ea, in timp ce mai inainte-mentionatul pulifrici refuza sa accepte asta.

Injurand in casca, m-am dus la munca. Mi-am terminat treaba tarziu si m-am dus, cum fac miercurea seara, la sedinta Asociatiei Motociclistilor din Romania. Cazuri, probleme, accidente, mitinguri... O fata curajoasa si bataioasa cum nu am mai intalnit pana acum, genul pe care il dai afara pe usa si intra pe geam, isi sustinea punctele de vedere si cauta solutii pentru un aspect de pe ordinea de zi.

S-a terminat si sedinta. Acum, dupa 2 zile de alergaturi intre Autoritatea Rutiera Romana, Politie, Ana, Caiafa, Primarie si Prefectura, intre bani de bannere, miting, fluturasi, stickere, conferinta de presa, legitimatii etc, diversi indivizi (motociclisti, cica) s-au gasit sa faca afirmatii:

1. "De ce nu ziceti la interviuri ca voi, AMR-ul, nu reprezentati decat 10-20 de motociclisti, cum puteti spune ca vorbiti in numele comunitatii moto?" (n-a facut nimeni vreo afirmatie de acest gen)
2. "Sunteti niste pungasi!"
3. "Nu inteleg de ce va zbateti".

Cateodata, nici eu nu inteleg de ce ne zbatem, bruneto! Ne zbatem pentru toti si luam suturi in fund fix de la aia care nu ridica un deget pentru "comunitate". Daca ar face-o, ar vedea cat de greu e sa intri peste tot pentru a-i ajuta pe altii. Ar vedea cat de greu e sa faci treaba in cativa oameni, sa pui binele acestei parti a comunitatii (care te scuipa si arunca dupa tine cu pietre) mai presus decat familia si binele personal.

O fata curajoasa si bataioasa cum nu am mai intalnit pana acum, genul pe care il dai afara pe usa si intra pe geam, plangea un pic mai devreme in fata monitorului de la serviciu... Incearca sa faca bine cuiva impotriva vointei acestuia. Acum e offline... Tu continua-ti drumul, riderita de BMW frumos, pentru ca, la un moment dat, ingerasii forjatorilor de 2 lei 50, cu impresii mari-mari si cu "schimbatoare de viteze" mici-mici, vor lua o pauza... Si va fi nevoie de tine. De noi. De AMR.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Curriculum vitae sau... vitae curriculum?

In urma cu foarte multi ani, cand era momentul sa urmez un liceu care sa ma orienteze catre o meserie, am vrut sa ma fac mecanic auto, asa ca optasem pentru un liceu auto.

Ei bine, aceasta decizie a starnit mari controverse si discutii aprinse in familie, pentru ca ai mei nu acceptau ideea ca fiica lor, care-si petrecea timpul intre olimpiade si partiturile de chitara, sa faca o meserie "nedemna" de dotarea intelectuala. In mintea lor, a fi invatator insemna prestanta, feminitate, liniste, satisfactii profesionale, materiale etc. Asa ca, in ziua inscrierii pentru treapta I (cine e de varsta mea isi aminteste cu siguranta de acele examene), m-am trezit inscrisa la Liceul Pedagogic. Protestele mele nu au fost atat de vehemente, cum ma asteptam sa fie, pentru ca imi placeau copiii si lucram cu foarte multa rabdare cu ei (aveam niste copii mai amarati in bloc si ma ocupam de "meditatii" cu ei cand nu aveam teme de facut).

Intrata la liceu, prima surpriza a fost faptul ca a trebuit sa fac 5 ani, in loc de 4; a trebuit sa inmagazinez tone de pedagogie si de psihologie, sa fac practica, sa pictez, sa cant, sa desenez, sa decupez, sa inventez... Mi-am dat seama ca, desi nu am recunoscut in fata parintilor mei acest lucru, aceasta meserie mi se potriveste, astfel ca liceul a fost o oaza de liniste, de lumina, de cultura si de prietenie. Nu m-am zbatut impotriva curentului, cum fac de obicei.

Prima zi a Bac-ului m-a gasit cu tone de emotii, pe care le-au egalat doar emotiile din prima zi de scoala, de "cealalta parte a baricadei". La 19 ani si jumatate, paseam timid in scoala in care aveam sa-mi petrec urmatorii 6 ani. Superdirector, cum n-o sa mai vad 1.000 de ani de-acum incolo. Daca aveai o problema, facea orice ca sa ti-o rezolve, dar si jar mancai daca nu-ti vedeai de treaba. Din acest motiv, toti cei din scoala isi faceau treaba bine si multi dintre ei au constituit, fara sa stie, modele pentru mine.

Sunt primul invatator in familia mea, deci experiente anterioare - zero. Am invatat pas cu pas, din reusite si esecuri, tot ce stiu astazi. Am invatat, de asemenea, ca, atunci cand te calca in picioare unul, esti presh pentru toti. Mi-am invatat elevii sa caute informatiile, sa fie curiosi in ceea ce priveste lumea in care se invart, astfel ca, la un moment dat, m-am trezit cu o intrebare de la un elev de clasa I (transmisa pe messenger)care m-a blocat: "Doamna, din ce sunt facute pietrele?"...

Lumea copilului si a copilariei este o lume frumoasa, despre care au scris multi, insa nicio scriere nu se compara cu realitatea in care ne scaldam sau ne mocirlim zilnic. Ce observ eu, in fiecare zi la "munca", este ca legatura dintre copii si parinti se sterge usor, lasand loc unor legaturi cu invatatorul, care, prin nu-stiu-ce legi nescrise, devine un fel de parinte adoptiv. Le-am dat copiilor mei (pentru ca acum sunt si ai mei) una dintre armele mele importante: cititul ochilor. Intr-o ora de educatie civica, discutand despre supunere si revolta, despre "de ce trebuie sa ascultam de cei mari" si altele pe aceasta tema, m-am jucat cu ei mimand stari sufletesti. Am pornit de la cele mai clare semne de suparare (cum e plansul, de ex.) si am evoluat spre a "citi" sentimente si stari de pe chipul unor emoticoane. Stiati ca in actiune de mimica si gesticulatii, in corpul nostru se află 65 de muschi ai tristetii si numai 13 muschi ai râsului? Stiati ca pupila joaca un rol important in a observa daca unui om ii place sau nu ceva, daca suporta sau nu prezenta cuiva? Ei bine, toate aceste semne sunt urmarite acum de copiii mei, astfel ca, de multe ori, ma citesc ei pe mine...

Multe dintre aceste informatii le-am primit in liceu, dar si in facultate. Atat la colegiu, cat si la facultate, deci in ambele stadii de pregatire ca si cadru didactic. Totusi, 20% din informatii le am din lecturile personale, din ceea ce se numeste "autoperfectionare", "autoinstruire", lucruri care nu sar in ochi marelui public cititor de presa sau cu impresii de destepti.

De curand, am colaborat cu ziarul Click! pentru realizarea unui material. Nu-i usor la clasa a IV-a!" s-a numit si s-a dorit a fi un experiment legat de meserii. Fiind postat pe net si pentru ca nu exista o lege care sa interzica frustratilor sa acceseze internetul, o doamna s-a gandit sa "comenteze". Iata comentariul ei:

nina
dar cum suna 12 milioane pt 4 ore pe zi si un liceu pedagogic? Suna bine nu? Ce sa zica un inginer (de ex) CU 12 milioane pt 8 ore( si uneori mai multe) pe zi, o facultate si un car de raspundere? Nu va mai plangeti de mila ca nu aveti dreptate. Daca va faceati datoria in alea 4 ore nu trebuia sa-mi dau copii la meditatii.

Iata si raspunsul meu:

cum suna 12 milioane pentru 4-5 ore cu elevii, 4-5 ore de perfectionare, de concepere a testelor si a baremelor de corectare, de sedinte cu parintii, consultatii, pregatire suplimentara pentru recuperare sau pentru olimpiada, pentru 2 facultati, 13 ani de munca, definitivat si gradul II (nu mai am decat gr I de luat), pentru scoala de masa ("normala", cum spun unii) in care parintele insista sa-si aduca puiul cu cu deficiente intelectuale severe (si-l ajuta si statul, ca sa se "spele pe maini" de responsabilitatea lui)? Cum suna sa muncesti pentru 12 milioane la 32 de ani, sa nu-ti poti lua in casa un ac, pentru ca ai copii de crescut, esti tanar si ai nevoie de multe? Cum suna sa primesti "biletele" din partea parintilor cu reprosuri ca nu-i trimiti copilul la olimpiada, iar copilul nu este in stare sa scrie romaneste 2 fraze legate? Astea cum suna? Ca sa nu mai spun ca, in raspunsul dvs., apar greseli de ortografie si lipsesc semne de punctuatie. Grav, dupa parerea mea, pentru un parinte. O fi si din cauza ca parintele nu a citit suficient la varsta la care ar fi trebuit s-o faca iar acum vrea de la copil marea cu sarea?

Pentru toti parintii din lume: INVATATORUL NU COMPENSEAZA LIPSA FAMILIEI!!!!!!! Noi lucram cu "materialul" primit. Nu pot croi rochie de seara din panza de sac.

joi, 1 ianuarie 2009

Era sa uit :)

La inceput de an, toti ne facem planuri de schimbare, de mai bine, de mai rotund, mai tare, mai lung, mai zgomotos etc.

De fiecare data, elanul se stinge in cateva zile, in general cam in 2-3. Uitam tot ce ne-am promis. De asta, acum, la inceput de an, nu-mi mai promit nimic. Pun mana si iau direct. Viata e o jungla. Obisnuieste-te. Fii rau.

Multumesc celor care m-au calcat in picioare. Acum stiu cat cantariti ;)

An nou fericit :)

The hell was full. So I came back :)

Cu ocazia lui 1 ianuarie, am de facut o dedicatie omului care mi-a deschis ochii. Nu stiu ce alt cadou i-as putea oferi.

"If you make your bed in hell/
I will be there..."

Multumesc pentru tot! In special, pt ca tii piept atacurilor mele :))

Pup!

joi, 23 octombrie 2008

Sa cantati si sa jucati pana-n zori...

Blog-uiala cred ca este o forma de terapie. Nu rezolva problema, doar o amelioreaza. E ca un fel de psiholog care a dat shpaga ca sa-si ia toate examenele, titlurile, gradele si ce-or mai avea ei... A dat shpaga in loc sa invete, asa ca nu poate fi de ajutor celor "bolnavi", decat asa, pe moment... Nu are cunostintele necesare sa umble in "cutia cu maimutze" pentru a sterge din .dll-urile alea aiurea...

De o saptamana, seara de seara, timp de cateva ore in sir... canta Cargo. Numai pentru mine, la mine in casa... De fapt, nu canta. Cargo plange. Imi insira lacrimile masura cu masura, nota cu nota... Note amare, note triste, intrupari fierbinti ale unor amintiri vechi, pe care le-am pretuit si pe care nu le pot povesti decat prin lacrimi...

A trecut o saptamana de cand Rontz s-a mutat de la noi. Afara e soare din nou si viata curge inainte intr-un octombrie de rahat care pare sa fie mai hamesit ca oricand. Acestui scarbos octombrie 2008 ii este sete de sange. Cu botul rosu si ranjind, cauta hulpav din priviri urmatorul pocal de viata pe care sa-l soarba in cateva secunde... Ca niciodata, explicatia linistitoare "Bunutu' ia oameni tineri si buni, pentru ca are nevoie de ingeri" nu ma mai ajuta...

"Heeeeeeei......"

In seara asta m-am hotarat sa rup tacerea, pentru ca am tinut inchisa in mine durerea si... nu mai pot....

"In seara asta vreau sa beau,
Sa uit de-orice nevoi,
Sa sparg paharul si sa zic
Sunt acum, aici, cu voi..."

O sa ramai mereu in inima mea, pentru candoarea, inocenta si bunatatea ta. Pentru prostioarele facute, pentru cum ai facut misto de mine cu tortul la Naipu, cum te-am gasit in pana la Gorjului, cum te intrebam de piese ("te frecam la cap" este termenul corect)... Mi-e dor de tine, asa cum se cade intre prietenii vechi.

Si mi-e ciuda ca ma simt tradata, abandonata, ratacita, aruncata deoparte, ca o zdreanta fara suflet. Probabil ca asta este egoismul din mine, care te vrea inapoi...

Cat priveste restul lumii... Cand va urcati la volan sau apucati "taurul" de coarne, ganditi-va la ce lasati in urma voastra... Acum prefer sa nu va mai vad si sa nu va mai aud. Pentru ca doare al dracu' sa stii ca-ti mor prietenii... Mai bine singura.

Raul... Noapte buna, prietene, oriunde ai fi...