Simteam o schimbare la mine si aveam nevoie de vorbesc cu cineva, dupa atatea luni de inchistare. Am agatat o prietena cu traditionalul: "Pup, ce faci?". Era obosita. O sa razi probabil, dar mi-a fost jena sa pun mana pe telefon si sa o sun. Vorbeam cu ea prin messengerul facebook chiar in clipa aceea, dar nu am indraznit sa o sun fiind 12 noaptea. In plus, ar fi simtit in vocea mea ca ma framanta ceva si as fi ingrijorat-o, poate. Voiam o parere obiectiva, dar eu insami deformam realitatea, ascunzandu-ma de prietena mea in spatele tastaturii si nemarturisindu-i niste detalii importante. Practic, manipulam raspunsul in directia pe care o doream. "Asta nu mai este obiectivitate", am gandit. Am terminat conversatia.
Am deschis o carte. Era un dar primit de ziua mea anul acesta si, timp de doua luni, tot ce am facut a fost sa o sterg de praf periodic. "In cautarea fericirii" - Daniel Gilbert. Citeam fiecare fraza de doua ori. Nu intelegeam nimic. "Ca si sobolanii si porumbeii, fiecare dintre noi..." "Bing!", ma anunta iPad-ul ca am un mail nou. Fuguta-fuguta, sa vad cine e, ce a mai postat, ce mai este, poate mi-a raspuns cineva la un topic mai vechi... "Aaaa, doar o invitatie la joc...", imi ziceam dezamagita si reveneam la fraza mea. Incercam s-o citesc din nou si din nou: "Unde eraaaam, unde eraaamm.. Aaa, da: <<Ca si sobolanii si porumbeii, fiecare dintre noi...>>" "Bing!" - un mail de la comunitatea motociclistilor... Un report pentru o postare deocheata... Pana sa apuc sa o sterg, o rezolvase alt moderator...Booooon, revenim... <<Ca si sobolanii si porumbeii, fiecare dintre noi...>> "Bing!", alta notificare. Deja nu mai pricepeam nimic din ce citeam.
Incepusem sa ma enervez, am constientizat ca, de la atatea sms-uri si facebook, nu mai am rabdare sa citesc texte mai lungi de 10 randuri. Am realizat ca am inceput sa-mi traiesc viata pe "repede-inainte", ca si cand s-ar termina maine. Nu, nu se termina maine pentru mine, ci poate poimaine, asa ca as mai avea timp sa fac lucrurile asa cum trebuie. Am inchis cartea. Am pornit laptopul. Am deschis fereastra de facebook. Am vizitat cateva profiluri de prieteni. Mi-am notat zilele lor de nastere. Am deschis un tab de google: "how to delete the facebook account". Am urmat pasii. "Geni, Gigel, Costel, Ionel, Purcel will miss you daca iti inchizi contul", zicea facebook... "Trimite-i un mesaj", adauga. Ziceai ca ma sinucid si feisbuc ma impiedica, invatandu-ma cum sa cer ajutor de la prieteni ca sa nu o fac. Care prieteni? Aia care imi sunt prieteni au numerele de telefon in mizeria mea de Nokia (ca HTC-ul n-am fost in stare sa-l repar, ocupata fiind sa stau pe facebook). Nu exista numarul tau de telefon in telefonul meu? Trist, ce sa zic. Asta inseamna ceva, nu? Iar daca tu nu il ai pe al meu e mai mult decat clar cat de prieteni suntem. Asa ca am dat cu eject facebook-ului cu asa o sete si asa un zambet... Greu de descris placerea pe care am simtit-o. Aproape indecenta.
M-am trezit a doua zi de dimineata cu o senzatie stranie de fericire. Era joi. In cateva minute aud iPad-ul : "Bing!". De data asta nu m-am mai grabit. Mi-am facut rutina zilnica de dezlipit ochii, periat coltii, dushuit si echipat in timpul in care fierb cafeaua. Nu-mi lipsea nimic. M-am uitat la ceas: era prea devreme sa plec la job. "Ce sa fac cu timpul asta? Ia sa verific iPad-ul, parca miorlaise mai devreme." O notificare de la o agentie de travel. Am zambit. "Ce sa mai fac? Hai ca dau o matura prin bucatarie si spal pe jos", ca deh, am trei pisici si consider ca e bine sa spal macar de doua ori pe zi. Zis si facut. "Mai am timp inca, ce sa fac? Sa citesc ceva? Mai bine nu, ca raman prinsa acolo si intarzii sigur la job. Ia sa ma machiez..."
Incepusem sa ma enervez, am constientizat ca, de la atatea sms-uri si facebook, nu mai am rabdare sa citesc texte mai lungi de 10 randuri. Am realizat ca am inceput sa-mi traiesc viata pe "repede-inainte", ca si cand s-ar termina maine. Nu, nu se termina maine pentru mine, ci poate poimaine, asa ca as mai avea timp sa fac lucrurile asa cum trebuie. Am inchis cartea. Am pornit laptopul. Am deschis fereastra de facebook. Am vizitat cateva profiluri de prieteni. Mi-am notat zilele lor de nastere. Am deschis un tab de google: "how to delete the facebook account". Am urmat pasii. "Geni, Gigel, Costel, Ionel, Purcel will miss you daca iti inchizi contul", zicea facebook... "Trimite-i un mesaj", adauga. Ziceai ca ma sinucid si feisbuc ma impiedica, invatandu-ma cum sa cer ajutor de la prieteni ca sa nu o fac. Care prieteni? Aia care imi sunt prieteni au numerele de telefon in mizeria mea de Nokia (ca HTC-ul n-am fost in stare sa-l repar, ocupata fiind sa stau pe facebook). Nu exista numarul tau de telefon in telefonul meu? Trist, ce sa zic. Asta inseamna ceva, nu? Iar daca tu nu il ai pe al meu e mai mult decat clar cat de prieteni suntem. Asa ca am dat cu eject facebook-ului cu asa o sete si asa un zambet... Greu de descris placerea pe care am simtit-o. Aproape indecenta.
M-am trezit a doua zi de dimineata cu o senzatie stranie de fericire. Era joi. In cateva minute aud iPad-ul : "Bing!". De data asta nu m-am mai grabit. Mi-am facut rutina zilnica de dezlipit ochii, periat coltii, dushuit si echipat in timpul in care fierb cafeaua. Nu-mi lipsea nimic. M-am uitat la ceas: era prea devreme sa plec la job. "Ce sa fac cu timpul asta? Ia sa verific iPad-ul, parca miorlaise mai devreme." O notificare de la o agentie de travel. Am zambit. "Ce sa mai fac? Hai ca dau o matura prin bucatarie si spal pe jos", ca deh, am trei pisici si consider ca e bine sa spal macar de doua ori pe zi. Zis si facut. "Mai am timp inca, ce sa fac? Sa citesc ceva? Mai bine nu, ca raman prinsa acolo si intarzii sigur la job. Ia sa ma machiez..."
Ca sa rezum: in 45 de minute eram cu dusul facut, machiata, echipata, cafeaua bauta, toata casa maturata si spalata pe jos, litiera matzelor spalata si cu nisip proaspat, iguana hranita, pestii hraniti, porumbeii hraniti, eu zambitoare si cu chef de treaba. Am iesit din bloc si am tras adanc aer in piept, de ziceai ca prizez oxigen, nu respir. Ziua a curs frumos, aglomerata ca orice joi. Am zambit tot timpul. Ca o paranteza: Alveola, Androneasca, Bogdan, Simona, Rechinul - asta e ordinea in care oamenii au realizat ca nu mai am cont pe facebook. Iar ala care zicea ca ma iubeste de lesina dupa mine a remarcat dupa o saptamana si a facut si crize ca nu l-am consultat inainte de a-mi sterge contul. Iubire, bibelou de portelan... :))
M-am lasat de fumat de opt luni. Am slabit 10 kilograme. M-am lasat de facebook. Casa e in ordine mereu, animalele mangaiate si rasfatzate , am terminat de sortat hainele pentru donat si am ordonat in sifonier ce ramas. Am terminat de vazut "Lie to Me" si "House M.D.". Deci se pare ca iti poti face timp. Aaaa, si imi sun prietenii, ii invit la mine la clatite sau ii vizitez eu. Ba chiar am avut timp sa imi dau seama ca m-am indragostit, lucru greu de crezut dupa atata vreme.
Fericirea deplina este atunci cand iti invingi demonii. Iar pentru asta nu e nevoie de nicio carte.
Un comentariu:
Draga Geni,
Tocmai ce m-am reîntors din munți, după două zile de hoinăreală pe motociclete cu niște oameni frumoși. Mă așed pe canapeaua mea cum fac adeseori și pornesc feisbucul. Bunicii mei și toți cei asemenea lor n-aveau așa ceva, dar aflați într-o dispoziție asemănătoate alei mele de acum, probabil ar fi ieșit în fața casei, pe băncuța aceea denumită polmog, care la țară o vezi în fața multor gospodării (nu a tuturora), cu gîndul de a se bucura privind lumea.... acea lume care trece prin fața casei lor. Așa era viața odinioară. Acu, avem rețele de socializare, viața e plină de modernitate. Apucăturile sunt însă aceleași. Mie îmi place așezîndu-mă în polmogul meu cybernetic nu să spun ceva lumii ci să o privesc. Era multă frămîntare în tot ceea ce lasai să răzbată, dar era frumos. Mă așed și-acum ca și altă dată dar lumea care-mi trece virtual prin fața băncuței e mai săracă, priveliștea e mai searbădă.
Tot acolo, în țara profundă de care-ți vorbesc se putea întîmpla un miracol pe care aici în cyberspațiu nu îl pot trăi: un trecător putea fi invitat la un pahar de vin dacă prezența lui era agreabilă. Am să mai ies seara, din cînd în cînd la portiță (ăsta e un alt fel de a formula românește aceeași idee despre conectarea la feisbuc) și de-o fi să te văd tare m-oi bucura.
http://www.youtube.com/watch?v=t_lUBa8eCtw
Ăsta e un cîntec dintr-o țară din care tocmai m-am întors și care-mi pare că la acel pahar de vin la care te-aș fi invitat ne-am fi bucurat ascultîndu-l.
Trimiteți un comentariu