Tot ziua 16

Din Franta nu am inteles mare lucru, pentru ca noaptea a avut grija sa ascunda totul sub rochia ei, iar simplul fapt ca am ales drumul cel mai scurt spre casa, cel pe autostrada, nu m-a ajutat deloc sa vad partile frumoase. Am apreciat insa autostrada de la Calais spre Belgia, cu doar doua benzi pe sens, insa cu un asfalt de mai mare dragul. Am condus cu 130 aproape constant. Eram treaza de aproape 20 de ore, cu o singura repriza de intins pe canapea in ferry. Ma tineam bine insa.

am ajuns in Bruxelles pe la 06.30 si am bananait arzand aiurea benzina in cautarea, culmea, a unei benzinarii. N-am avut noroc de asa ceva in oras, cel putin nu pe unde am trecut eu, abia la iesirea spre  E40, spre Germania, am gasit un Q8 easy. Acolo nu exista operator, bagi cardul, bagi pinul si alimentezi. E, la mine nu a vrut, presupun ca era vorba despre o limita minima de suma, iar eu aveam pe card echivalentul a 55 de euro. Spre bucuria mea temporara, fix vizavi, un baner mare scria "Texaco". "Yes!", mi-am zis eu. Ca o printesa, am intors spatele pompei neprietenoase si am mutat hardughia pe cealalta parte a drumului. In Bruxelles lumea e foarte relaxata sambata, asa ca programul acelei benzinarii incepea la ora 9... Se facuse deja 8, am mancat un sandwich si, pana la urma, am decis sa plec mai departe, la risc, in cautarea unei alte statii, desi eram pe rosu cu rezervorul.

Cand sa plec, un taximetrist cu un Mercedes negru a oprit pe colt, butonand ceva. L-am intrebat de drumul spre Germania. Culmea e ca nu stia nici el mare lucru, insa, cand i-am povestit peripetiile cu pompa refuzacioasa, s-a oferit sa-mi plateasca el cu cardul, iar eu sa-i dau cash. Zis si facut. Plinul a costat 16 euro si ceva, i-am oferit 20 de euro si a vrut sa-mi dea restul. L-am refuzat politicos, multumindu-i pentru efort, si mi-am vazut de drum...

Belgia autostrazilor - ca atat am apucat sa cunosc - este foarte curata. Oamenii sunt civilizati, prin benzinarii de vorbeste bine-bine engleza, mai ales tineretul progresist de la casele de marcat. Daca in Franta soarele abia incepuse sa gadile orizontul si sa scuture poala noptii pe un cer usor innorat, dincolo de Bruxelles totul parea ca prinde viata si se coloreaza tot mai viu. Asa ca m-am asternut increzatoare pe drumul spre Koln.

Am continuat in ritmul in care ma obisnuisem pana acum. Opream o data la 200-250 km ca sa alimentez si porneam mai departe. Motoreta s-a dovedit extrem de comoda, am multumit Cerului si lui L, care a insistat sa vin in Anglia in ciuda tuturor lucrurilor care mersesera prost si sa mergem sa luam un Pacific Coast, nu mai conta care. La cativa kilometri de Frankfurt, am decis sa mananc ultimele doua sandwichuridin cele patru cu care plecasem si sa ma dezbrac de cojoace ca Baba Dochia. Pantalonii de piele, geaca cu protectii, polarul si tricoul au lasat loc unui maieu, unei geci subtirele si unor pantaloni de panza in culori de camuflaj. Cateva emotii am avut in Germania, pe autobahn, cand am vazut limitare de viteza la 130 km/h. Limitare, da?... E, cand a fost cu ridicatul restrictiei de 130, in cateva ocazii bune am fost tentata sa las capul jos, incat nemtii pareau sa decoleze. Limita de 130 cred ca era pentru noi, prostii de rand, strainii care bat la portile Berlinului, intrucat tot de misca si avea numar de Deutschland o ardea, fratzioare, cu viteza de te lua ameteala. Mi-am amintit un banc in care trei motociclisti, pe patul de spital, povesteau cum au ajuns acolo. Primul cazuse la 100 km/h, in timp ce facea un salt cu motoreta, al doilea incercase sa mearga fara maini pe ghidon la 200 km/h, iar al treilea, cel mai sifonat dintre ei, calarise o Mobra si crezuse ca sta pe loc, vazandu-i pe ceilalti cum vajaie pe langa el, asa ca incercase sa se dea jos din mers. Asa si eu. Aveam 130km/h si traiam impresia ca stau.

Am facut 100 km de pomana prin Germania, pentru ca am incurcat autostrazile si incepusem sa merg cu nemilozitate si vanjoshism, vorba celor de la Vacanta Mare, catre Berlin. Da-i si intoarce-te, Kalimero... Daca Germanica mi s-a parut lunga si neprimitoare, cu accese de curtoazie intre soferi care imi amintea de Racordul din Roma, Austria a castigat toate titlurile de miss la aspecte negative. Am platit taxa pentru niste drumuri care aminteau de A1 de la noi, bucata aia de la Carrefour spre km 20. Varza. Fara carne. De post. Mi-a stat in gat fiecare kilometru, cu atat mai mult cu cat s-a innoptat, iar austriecii conduc dubios si cu viteza. Dovada a facut-o un nene care s-a izbit de parapetul dn stanga cu niste metri inaintea mea, greu de apreciat cati, si s-a rasucit cu ea pe sosea in timp ce eu facusem ochii cat viziera de spaima, luasem mana din gaz si asteptam sa se termine faza. A durat o vesnicie, asa mi s-a parut. Este genul de situatie in care vezi ce urmeaza sa se intample si nu poti face nimic, decat sa astepti sa se intample... Tremurand ca varga, la 130 km de Viena, la 2 si ceva noaptea, am tras pe dreapta, ametita, speriata, congelata si rupta de foame. Am pus motoreta pe cricul central, am scormonit prin portbagaj si am infulecat cu cinci guri bomboanele pitite de L inainte de plecare, pe care le refuzasem politicos si care s-au dovedit salvatoare.

Oboseala incepuse sa infiga zdravan coltii, dovada frisoanele care-mi zguduiau periodic bratele si pieptul. Simteam ca nu mai pot. "Nu mai pot!" "Ba poti, hai, Kalimero, trage un pic de tine, ce naiba!", ma imbarbatam precum kinderii. Cand am vazut indicatorul cu autostrada spre Budapesta simteam ca bat la portile Raiului de fericire. Capitala Ungariei era insa foarte departe, drumul plin de camioane, noapte, semne de avertizare pentru animale salbatice, frig, iar condusul in Braille ma storsese de vlaga.  N-am mai rezistat si am tras intr-o parcare unde am imbracat tot ce aveam, mi-am lasat cagula pe cap si m-am intins ca un homeless pe o banca, scotzand abia perceptibil aburi pe gura. Tremuram in asemenea hal, incat nu am reusit sa ma odihnesc deloc. Dupa 20 de minute de chin m-am ridicat de pe banca, am alergat doua ture de parcare ca sa ma incalzesc, am coborat-o pe White Dream de pe cricul central si am pornit la drum. Catifeaua noptii incepea vag sa-si schimbe culoarea intr-un albastru sangeriu nehotarat si asteptam cu disperarea condamnatului rasaritul soarelui, sa ma incalzesc...

Am oprit la intrarea in Ungaria sa cumpar vigneta pe care, va jur, nu regret ca am platit 7 euro sau pe-acolo, intrucat soselele lor erau clar mai bune ca ale austriecilor. Cateva drumuri in lucru si un radar. Pe care l-am luat :))) sper ca am zambit frumos macar. Dupa o vreme, am auzit ceva zornaind in spatele meu. Se desprinsese partea din spate care sustine placuta de inmatriculare si stopurile, atarnand fara vlaga si polizandu-se de asfaltul unguresc. Am oprit pash-pash, punand in gand toate cratimele acolo unde trebuie la adresa fostului proprietar, care stricase prinderile. Numarul spart, suportul ciobit, la fel si stopul dreapta... Am scos sculele puse de L in portbagaj, am fixat-o temporar si zburand ca un fluturas m-am oprit din benzinarie in benzinarie, incercand sa explic urmasilor lui Attila in engleza ca as avea nevoie de un superglue. Nem tudom, logic... Pana la urma, dupa ce am facut febra musculara la maini de la atata vorbit maghiaro-engleza, am vazut intr-un raft un lipici super-atak si am inceput sa ma agit ca maimutza, indicand ambalajul albastru salvator.

Fericita, cu fundul motoretei lipit cu super-glue, am pornit increzatoare catre Budapesta. Ascultam rockereala grava in casti, gazul la 130 km/h si ma lasam mangaiata de caldura soarelui care abia rasarise. Aproape ca simteam cum crapa crusta de gheata pe care o prinsesem in patria lui Rudolf al II-lea. Aurul care imbraca totul in jur ma facea sa clipesc des si sa simt nevoia sa alung nisipul pe care il simteam in ochi. Pe la 8 fara ceva, intr-o duminica dimineata maghiara, la 120 km/h, am adormit...

(Va urma.)

Ziua 16

..a inceput cu seara zilei 15. Am plecat pe la 21.30 din Ipswich catre Dover, avand inaintea noastra 200 km de bezna. Ne-am uitat mai atent la biletul de ferry, era catre Calais, nu catre Dunkerque, insa plecarea din port era stabilita tot la 00.30. Gonind noaptea, pe un drum necunoscut, chiar daca L mergea inainte, nu ma simteam foarte in largul meu, asa ca scadeam viteza usor-usor. Ma treceau fiori cand vedeam semne de "atentie, animale salbatice 3-4-10 mile". Daca ar fi aparut vreunul, nu cred ca as fi avut viteza de reactie suficient de buna ca sa il evit.

Autostrada spre Londra e un vis din punct de vedere al asfaltului si al semnalizarilor de tot felul. Benzile sunt demarcate cu mici dispozitive reflectorizante sau luminoase in mai multe culori, care sa te ajute la preselectia benzilor pentru diverse destinatii.

White Dream s-a comportat frumusel pana la Londra, la statia de taxare. Dupa ora 22.00, accesul prin spatiile cu bariera este free, numai ca toate masinile trebuie sa opreasca si sa astepte sa se ridice bariera. Am redus si eu viteza, ca tot omul de rand, pana cand mi s-au stins brusc luminile in bord si m-am trezit in mijlocul unei autostrazi cu 8 benzi pe sens fara curent, cu masini curand siroaie, pe intuneric si cu o motoreta grea pe care ma chinuiam s-o imping ca sa o iau din drum. L-am sunat pe L si l-am asteptat sa se intoarca. Am impins-o impreuna pana am adus-o pe margine. Si-a scos lanterna si a puricat-o: era o mufa. A clipsat-o la loc, mi-a explicat ce sa fac dc se mai intampla asta si am pornit din nou la drum. Am alimentat intr-o benzinarie si am observat ca nu mai mergea semnalul dreapta fatza. Dupa refacerea instalatiei, firele sunt mai stranse un pic si sarise mufa de la semnal... A pus-o si pe aiala loc, totul a fost minunat panala Dover, cu toata bezna si cu toata ceatza Angliei care parca nu avea chef sa-i rapesc Pacifica si s-o duc pe mainland.

Am ajuns la 00.25 la casa de bilete unde se face check-in pentru ferry si, pana s-a foit nenea de la casa,,pana s-a consultat cu trei insi, vremea a trecut si am pierdut ferry-ul. Am avut noroc ca mi-a schimbat biletul pentru cel de 02.30, asa ca m-am asezat civilizat pe Lane 4, parcand vaporul pe cricul central si asteptand sa curga cele doua ore. Frig. Pescarusi care zburau noaptea, la lumina felinarelor din port. Tiruri. Numere de inmatriculare diverse. Am scos un sandwich, l-am mancat si m-am intins pe motoreta. Am urcat prima pe ferry, am asteptat sa-mi vad bijuteria securizata cu chingi in pantecele balenei si m-am cocotat pe Deck 7, unde m-am intins un pic. Pana la Calais.

Va urma...

Ziua 15

Azi plec. L a verificat ultimele detalii. Schimbam becurile de semnal, trec pe bec cu faza dubla :) 

Am spalat fata, e parfumata toata si gata de drum. Bagajul e facut. Ramane sa ma duc in oras, mai am ceva maruntisuri de rezolvat.

Anglia nu se dezminte si ploua aproape intruna. Acum a iesit o raza de soare, asa ca ma pot bucura in voie de stralucirea motoretelor. Poate nu sunt ele stralucitoare ca atunci cand erau noi, insa in ochii mei sunt ca diamantele. Sunt fericita...

A.M.R. 5 ore :) hai cu canicula aia :) n-am putut evita cacofonia :))

Edit, 19.56: totul e gata. Ploua, desigur, insa Engletera mi-a facut cadou doua curcubeie:

Ziua 14

Am fost la shopping azi cu Pacificul. Vis! Nici nu o simt! Iubesc motoreta asta de la zi la zi.

In alta ordine de idei, asigurarea tot nu mi-a venit si mai sunt cateva mici nereguli pe care trebuie sa le pun la punct. Cu banii m-a descurcat L, insa dupa mai multe calcule am concluzionat ca trebuie sa merg direct acasa, nu ma pot opri in Italia, asa cum planificasem initial. Toni, te rog sa ma ierti. Stiu ca citesti. Tie ti-am spus toate detaliile, asa cum era firesc, promit ca anul viitor vin fix la tine si numai pentru tine si ne facem concediul impreuna...

Maine seara, la 00.30, am ferry din Dover spre Dunkirk. O sa conduc noaptea, asa cum imi place mie...

Ziua 13

Azi nici iarba nu creste, asa ca nu am prestat nimic la motor pana la ora asta. Am spalat niste rufe si m-am fatzait prin Ipswich. Mi-am cumparat un tricou pe care scrie "Don't make me angry". Starea de ieri se pastreaza neatinsa. Asa ca m-am plimbat si m-am bucurat de centrul vechi al orasului.

Traversez zilnic un parc. 

Este aproape de centrul orasului si e intzesat de veveritze si pescarusi. In partea de langa garaj se pastreaza o mica padurice, de fapt, mai multi copaci unul langa celalalt. Intre ei locuieste o familie de vulpi. Puii mai apar din cand in cand intr-o parcare pietruita de langa. In giratoriile cu spatii verzi stau iepuri de camp si rontzaie nestingheriti. Pare ireal. La fel ca macul de mai jos, care supravietuieste infipt in asfalt. Chiar si lucrurile fragile pot deveni tari daca se incapatzaneaza, nu?...

Edit, 21.37:

Am lumina in far. Am si lumini de pozitii, dar le pot folosi doar cand trec in Europa si schimb becurile (am explicat ieri de ce). Mi-a explicat L de ce pot lasa contactul pus si motorul nepornit fara sa mor de frica bobinelor de inductie, folosind o lampa de control. Crash-course in electrica moto :) multumesc!

Edit, 00.10:

Friptura de bujii..

Carburatoarele nu sunt de aceeasi parere cu noi. La fel si DVA-ul nord-irlandez, care mi-a trimis pachet cartea de identitate cu mentiunea ca trebuie depusa in England. Asa a zis si L, dar fostul proprietar s-a incapatzanat. Pe timpul si nervii nostri, desigur, pentru ca maine dimineata trebuie sa ma duc la DVLA si sa depun hartia...

Edit, 00.34:

Gata carburatoarele. White Dream toarce ca o pisica si se infige, tocmai o dreseaza dom' profesor :) sunt mandra de jucaria mea. Si parca nu ma mai simt asa de singura :)

Aaa, si merge si kilometrajul :) maine seara facem o plimbare de proba si apoi, probabil, the maiden voyage :) nava-mama Enterprise pleaca spre casa :)

Ziua 12

Ieri n-am apucat sa verificam cablul de kilometraj, ca farul facea figuri si era deja seara, nu mergea sa te dai fara far. Apropo, in Anglia e legal sa te dai pe strada cu o motoreta preparata pentru pista (pentru cei care nu stiu, motoarele de pista nu au faruri si semnale, din ratiuni care nu necesita explicatii suplimentare, zic eu). Conditia e sa nu te prinda noaptea, logic. Si, daca nu ai semnale, semnalizezi cu mana, ca biciclistii.

Revenind la far, sus-numitul refuza sa se aprinda. Modelul asta de Honda, spre deosebire de CBR F3, aprinde automat farul cand pui contactul si-l decupleaza cand dai la demaror, ca sa pastreze putere in baterie pentru pornire. L a masurat, a curatat contacte, totul ok. Cum monta la loc butonul de start, cum nu mai voia farul sa se aprinda. Intr-un final, la o miscare de ghidon, s-a declansat Disco Pacific Coast, cu fum pe sub carene si sfarait. L a taiat contactul rapid. Singura mea reactie a fost sa ma gandesc cam ce s-ar fi intamplat daca eram pe autostrada si s-ar fi declansat "distractia". In cateva secunde, pana sa apuc sa franez, cred ca as fi aratat ca ghostrider :)) M-am decis sa iau in portbagaj niste sticle cu apa, pentru ca nu stiu daca as putea sa rezolv problema ca Gulliver in caz de urgentza.

Asta s-a intamplat aseara. Dupa care am dormit foarte prost, l-am visat pe M si m-am trezit cu fatza la cearsaf. Recomand calduros sa nu fiu intrebata de vorba azi, sunt usor ciufy. 

Am demontat iar juma' de motor si zac la soare, pana se mai elibereaza L, sa vad ce belele au firele. E un soare arzator pentru moment si am de gand sa ma bucur de el. Aseara m-am congelat dupa ce am mers 5 minute pana la magazin, la 11 grade, pe motor, cu polarul pe mine...

Mi-e dor de canicula.

Edit 14:06 :

Iete instalatia scoasa cum arata. A "plecat" pe 30 si ceva de cm..

Nu am inca un diagnostic, insa e posibil ca scurtcircuitul sa fi pornit de la firele de pozitie anulate de unul dintre previous-i. Pacific Coast are becul de semnal la fel ca ala de stop, cu doua filamente. Pozitia sta mereu aprinsa, insa in UK nu ai voie cu pozitie pe becul de semnal fatza, pe motiv ca-i poti induce in eroare pe ceilalti soferi. Cu ocazia asta, l-am rugat pe L sa faca luminile de pozitie asa cum le-au gandit mama si tata lor japonezi:

Dupa toata puricarea asta, pun pariu ca patru-cinci ani nu ma intalnesc cu niciun mecanic :))

Ziua 11

M-am trezit de dimineata in zgomote de mobila mutata cu ura. Ca sa fiu sincera, am crezut ca fura cineva frigiderele din bucataria comuna.

Am baut o cafea, am mancat un pic de ciocolata, de mai mult nu mi-a ars. Am iesit la o scurta sesiune de shopping, in intentia de a-mi cumpara o casca moto second-hand, ca sa nu dau iama in avere, ca altfel ma vad impingand la 'onda pana in tara. N-am gasit. In schimb am gasit o pereche de blugi simpatici, un costum de baie, un maieutz... Lucruri extrem de utile, mai ales costumul de baie, aici, unde pe plaja te bati pentru prosop cu pingiuinii.

La sugestia lui L, m-am dus la un magazin cu articole specific moto si am gasit acolo. Scorurile erau exprimate in lire din toate punctele de vedere. Studiasem amandoi e-bay-ul, in cautarea unei candidate care sa ma tina 4000 km, insa ba erau prea scumpe, ba erau prea departe si costa mult posta sau dureaza prea mult sa vina. Deja am o tona de zile in Anglia, e momentul sa plec in Italia, ca ma asteapta Toni cu pepene de 19 kg la frigider, doar-doar apar. Vrand-nevrand, am dat 70 de lire pe o casca noua. 

In alta ordine de idei, dupa plimbarea de aseara, toba mea racnea ca una de Harley suparata, iar cablul de kilometraj face orice mai putin sa masoare milele. L s-a hotarat sa sudeze toba.

Si acum va las singurei pe aici, ca ma apuc de cablu. Va pupa fata!

Edit: gata si cablul :) probam :)

Edit 2: este 22.22 si unul dintre firele care alimenteaza farul a luat foc frumusel pe sub carene :))) asa ca maine dau carenele jos iar si L reface partea aia de instalatie. 

Ziua 10

Azi am vizitat putin din centrul Ipswich-ului, in cautare de niste pantaloni, ghete si casca. Ghetele mele cam cedeaza, pantaloni mai am doar pe cei de piele, pentru ca pe cei de trening i-am picatzit cu ulei de motor. Ma doare spatele foarte tare in continuare. Primele semne le-am avut din Bucuresti, de saptamanile trecute. Va trebui sa ma tin de planul cu RMN-ul, ca deja devine suparator. Nu pot sta in picioare, nu pot merge, nu pot sta culcata fara sa ma doara. Ma cam plictiseste.

Dupa masa de pranz, am atzipit un pic, prezentand simptomele bolii porcului: "Fie porcul cat de mic/ Dupa masa doarme-un pic". L e vioi si a propus sa ne plimbam cu motoarele pana la malul marii, sa vizitez podul Orwell sau ceva de genul asta, daca am inteles eu bine. E ocazia perfecta sa vad daca functioneaza cablul de kilometraj cum trebuie. :)

See you soon. Fac poze pentru voi.

Edit: poze din tura de azi:

Raul Orwell, de pe pod

Am fost si la mare:

Ziua 9

Mi-am petrecut-o in pat, cu niste dureri foarte interesante de spate. Nu mi-a ars de nimic, doar am dormit, exceptie facand momentele cand mi-am baut cafeaua sau am varsat tot ce am mancat la micul-dejun. Foarte distractiv.

Imi caut o casca, deja ma apropii de momentul plecarii. Pana acum am folosit o casca de imprumut si m-am hotarat sa cumpar una noua sau second-hand, dar care sa ma tina 4000 km. Puric e-bay-ul in acest sens.

Ziua 8

Am picat MOT-ul. Furca merge frumos, nu curge, toba nu urla, farurile sunt reglate, franele sunt sublime... E, ale naibii de valve de la roti erau varza, jumatate retezate. Si in acest mod simplu am ramas fara itp. Omul a vazut ca am polishat furca, a vazut ca toba rasufla putin, farul batea cam jos, ca era reglat dupa fostul rider. A notat toate astea, am remediat farul si am picat, dupa cum spuneam, din vina unor penibilitati de valve...

Ce e frumos este ca omul ne-a dat doua valve si timp de zece zile ne putem intoarce la el sa ne re-itepeasca, moment in care va controla doar valvele. La fix, ca nu stiu ce dracului am facut cu cablul de kilometraj de nu mai inregistreaza. 

Am demontat cu rabdare roata fatza, dom' profesor a montat valva si treaba s-a repetat si cu roata spate. Facui poze la toate lucrurile bune, dar si la toate porcariile gasite sub ea. Acum astept sa termine L treaba, ca vreau sa iau MOT-ul azi. Maine urmeaza sa dam o raita pana la mare sau la un gratar cu niste alti motociclisti, ramane de stabilit.

Edit: am ajuns ultrarapid la itp din nou, ocazie cu care am intrat in legalitate :) am itp :)