Ziua 1

Avionul a imbarcat pasagerii cu intarziere. Daca la 6.15 trebuia sa decoleze, ei bine, la ora aia nici nu se deschisese poarta 15. Nu ni s-a spus de ce.

Am avut surpriza de a constata ca nu am loc prestabilit si ca ma pot aseza de capul meu. Ceea ce am si facut. Mi-am ales un loc in dreptul aripilor. Langa mine, pe locul de langa geam, o tanara pasionata de priveliste. Era atat de captivata, incat se latzea ca o meduza si bloca imaginea. Ca sa fie tacamul complet, s-a apucat sa se dea cu ruj. Fix pe locul din spate, tot langa geam, era sotul ei. Ma intreb de ce nu or fi stat impreuna, nu puteau privi amandoi printr-un singur hublou?

Nu am putut dormi deloc in avion. M-am gasit cu L repede si era cat pe ce sa-l insir cu tot cu motor pe asfalt. Am proptit ciobaneste piciorul in scarita stanga si l-am dezechilibrat. Bietul om, ce-o fi gandit? iete-o si pe  asta, a venit sa-si cumpere un motor masiv, iar ea habar n-are sa se urce pe unul. Impreuna i-am facut o vizita scurta surorii lui, M. Este o dulceata de fata, ne-a primit dimineata devreme pe capul ei si ne-a omenit cu niste cafelute fierbinti, tot felul de dulciuri si conexiune la net. A disparut apoi pentru o clipa si s-a intors cu alte bunatati, din care ne-a pregatit chiar si sandwichuri pentru drum. In paralel, L a perfectat urmatoarele detalii ale calatoriei. L-a sunat pe irlandezul de la care vom cumpara motocicleta, ca sa-i confirme venira noastra. A facut asigurare pentru Honda mea, a cumparat tickete de ferryboat pentru intoarcere. Vom fi doi rideri cu doua motoare. 63.55 euro, pe cap de vaca furajata.

Am plecat din Luton destul de tarzior, pe la 13.20, in ideea ca ferry aveam de la Holyhead spre Dublin la 20.30. Intre Luton si Holyhead sunt 260 de mile. Adica aproximativ 400 si ceva de kilometri. Autostrazile au asfalt bun, zgruntzuros, nu genul lucios, pe care patinezi cand franezi. In foarte multe locuri se circula foarte incet sau chiar se stationa. Am invatat ca indicatorul de "slow lorris" se refera la mici pante, iar cel "hard shoulder" inseamna banda de urgenta. Dupa 100 de mile, nu mi s-a mai parut atat de dubios condusul pe stanga. Apropo de condus: L are un talent deosebit. Nu o spun ca sa-l perii, e o constatare bine cumpanita. Toti cunoscutii sunt la curent cu faptul ca mie imi este frica sa merg pasager, mai ales cand se discuta despre viteza. Poate vreti sa stiti cum e sa fii pasager la slalom printre masini. Dupa cum a curs prima parte a povestii de azi, slalomul si inca niste manevre s-au dovedit foarte inspirate.

Am mancat ceva la un popas, am alimentat si ne-am continuat drumul. Am oprit de putine ori si numai pentru a alimenta sau a consulta harta. Era foarte clar ca ambuteiajele dese ne-au rupt ritmul, asa ca L s-a decis sa dea bice. Si sa vedeti cum se cabreaza un Pacific Coast :) Am experimentat "first hand" senzatiile de la 100 mile/ora. Este echivalentul vitezei de 160 km/h, unul vadit destabilizator, care m-a facut sa inghet pe locul pasagerului, cu mainile crispate pe manerele de sprijin. A contracarat admirabil rafalele de vant din lateral. (Cu niste ani in urma, era sa pup un pom in curba la Saftica de la o schimbare brusca de directie a vantului.) Am ajuns in port la Holyhead cu cateva minute inainte de plecarea ferry-ului. Am auzit sirena. In viteza, am intrat pe alta poarta. Am fost indrumati elegant de un ofiter de securitate catre portile de imbarcare reale. Ne-au verificat codurile de inregistrare si ne-au expediat catre terminalul 5. Nu stiti care e? Nici noi, dar l-am gasit pana la urma. 

Un barbat ne face semne sa ne grabim. Si ne grabim. Si urcam o rampa unde calea de acces fusese inchisa, se ridicase podetul. L a intors rapid si am ocolit, intrand prin partea de jos. Angajatii ferry-ului ne-au ghidat catre locul unde trebuie parcata si securizata cu chingi motoreta. In urma noastra, tranc! se inchide accesul.

Am mancat acum vreo 40 de minute. L se odihneste un pic, dupa cei aproape 550-600 km condusi azi si dupa o noapte in care a muncit. Eu scriu pe blog. Am facut cateva poze. Un pescarus plutea insistent deasupra puntii superioare. M-a dus cu gandul la tata. El iubea marea, vapoarele... si el va fi pentru totdeauna pescarusul meu. Ma dor mainile de la inclestarea lor pe manere, spatele si genunchii. "Obrajorii" nici nu-i mai simt.

Am iesit un pic pe deck putin mai devreme, la fix sa prind apusul cochet al soarelui zilei de 2 august. Daca ma gandesc bine, azi eu am luat soarele prin surprindere, trezindu-ma inaintea lui de dimineata si infofolindu-l cu niste nori acum, seara, ca sa doarma linistit. Maine am nevoie de el pentru inca o zi minunata. Belfast, engage!