Ziua 9

Mi-am petrecut-o in pat, cu niste dureri foarte interesante de spate. Nu mi-a ars de nimic, doar am dormit, exceptie facand momentele cand mi-am baut cafeaua sau am varsat tot ce am mancat la micul-dejun. Foarte distractiv.

Imi caut o casca, deja ma apropii de momentul plecarii. Pana acum am folosit o casca de imprumut si m-am hotarat sa cumpar una noua sau second-hand, dar care sa ma tina 4000 km. Puric e-bay-ul in acest sens.

Ziua 8

Am picat MOT-ul. Furca merge frumos, nu curge, toba nu urla, farurile sunt reglate, franele sunt sublime... E, ale naibii de valve de la roti erau varza, jumatate retezate. Si in acest mod simplu am ramas fara itp. Omul a vazut ca am polishat furca, a vazut ca toba rasufla putin, farul batea cam jos, ca era reglat dupa fostul rider. A notat toate astea, am remediat farul si am picat, dupa cum spuneam, din vina unor penibilitati de valve...

Ce e frumos este ca omul ne-a dat doua valve si timp de zece zile ne putem intoarce la el sa ne re-itepeasca, moment in care va controla doar valvele. La fix, ca nu stiu ce dracului am facut cu cablul de kilometraj de nu mai inregistreaza. 

Am demontat cu rabdare roata fatza, dom' profesor a montat valva si treaba s-a repetat si cu roata spate. Facui poze la toate lucrurile bune, dar si la toate porcariile gasite sub ea. Acum astept sa termine L treaba, ca vreau sa iau MOT-ul azi. Maine urmeaza sa dam o raita pana la mare sau la un gratar cu niste alti motociclisti, ramane de stabilit.

Edit: am ajuns ultrarapid la itp din nou, ocazie cu care am intrat in legalitate :) am itp :)

Ziua 7

Azi am terminat de asamblat, cu o oarecare bataie de cap, ultimele plastice. Aparatoarele de la roata din fata mi-au scos peri albi, pentru ca se clipseaza in doua locuri printr-o miscare usor spiralata, apoi se infige un mutzutzoi intr-o garnitura de cauciuc si tot ce mai ai de facut este sa le fixezi cu doua amarate de suruburi pe fiecare. Beleaua e ca nu se lasa usor convinse si, dupa ce le clipsam, cand sa bag mutzutzoiul, ele hop! sareau de pe clips. Daca nu, invers. In fine, le-am dat de cap pana la urma, dar cu o doza oarecare de spume, intrucat calmul lor englezesc ma scot din calmul meu englezesc.

Restul zilei m-am tolanit pe motoreta la soare, cu muzica faina in urechi, data la maxim, visand la itp-ul de maine. Am avut ocazia sa-l vad pe dom' profesor cum doctoriceste mertzane care raman cu farurile aprinse de nebune si papa baterii, audiuri care nu vor sa plece nici piscate cu robotzelul, am vazut cipuri si placi de baza la microscop. Foarte educativ. 

Aa, si am mancat foarte putin. De doua zile mananc putin. Poate ma obisnuiesc sa nu mai mananc deloc. 

Am reusit performanta de a merge la cumparaturi ieri si de a cumpara niste cafea serioasa, o Lavazza rosie. Pe aici e la moda cafeaua instant. Am imprumutat de la vecinul Michael un fierbator. Deschisul  pachetului a fost o aventura, pentru ca mi-a fost lene sa ma spal pe maini si imi alunecau, dom' profesor la fel, asa ca ne-am orientat, ca doar eram intr-un service amandoi, nu? Iata metoda noua de deschis cafele:

Ziua 6

Privesc cu foarte mari emotii plecarea spre casa, care se apropie cu pasi repezi. Daca am fost atat de inconstienta incat sa plec de acasa aproape fara bani, dar cu intentia de a strabate Europa aproape de la un cap la altul (ca sa exagerez si eu un pic, asa), mi-am asumat acest lucru, insa tot ma mai pisca usor-usor viermele indoielii. Nu-mi fac griji in privinta motorului. A mers 800 si ceva de kilometri fara sa tuseasca, mai face el inca 4000, ca nu-i prost. Am emotii in ceea ce ma priveste, in ceea ce priveste traficul si obiceiurile soferilor in fiecare tara.

V-am spus in postarea din ziua 3 ca am avut doua mici incidente in trafic pe una dintre autostrazi, insa n-am apucat sa va povestesc despre ce a fost vorba. Asa cum doar am auzit ca e in Germania, ca inca nu am vazut, la intrarea pe autostrada, cand vii pe banda de accelerare, cei de pe banda intai se muta pe doi pentru a-ti permite accesul, apoi, la o distanta considerabila, revin pe banda intai. O astfel de manevra este de mult bun-simt si presupune sa nu franeze atunci cand e lasat sa se incadreze pe banda intai. De doua ori, doua masini diferite mi-au franat in fata in astfel de circumstante, eu avand 120 km/h. Motorul e mare si greu, reactioneaza altfel fata de fasneata de CBR-ica, insa e mult mai stabila la franarea de urgentza. Tinand cont ca e motor necunoscut, ca avea itp expirat, ca eu nu aveam asigurare medicala de calatorie, toata paranoia era gramada pe mine. O lunga bucata de drum nu m-am putut bucura de calatorie dupa spaimele trase. Dar sa revenim...

Ziua a sasea a debutat cu un mic-dejun cu ochii in teleșopingul englezilor. Nimic nou. Ieri, de exemplu, una folosea ca aplicator pentru fondul de ten un dispozitiv care semana ingrozitor cu pistolul de airbrush sau aparatul de tatuat. Chestia aia cromata, ca multumire ca-ti scuipa pe fatza straturi de tencuiala fara sa se vada ca atunci cand folosesti trafaletul sau bidineaua, te usura de £99, ca frumusetea, ca si prostia, se plateste. Azi insa, a fost randul faimosului mop cu aburi, care e foarte smecher si se baga peste tot. I-as recomanda si eu cateva locuri. Am zacut in fata tv-ului mancand "la relanti" aproape o ora, timp in care mopul spala de zor, iar eu clefaiam fara spor. Plictiseala a invins si am pornit spre service. Acum realizez ca, de fapt, ziua nu a inceput cu micul-dejun, ci cu o alarma de incendiu. Declansata aiurea, desigur, dar suficient cat sa trezeasca impulsul de a parasi cladirea in izmene. (Mi-am amintit de exercitiile antiincendiu facute cu elevii la scoala si cum, teoretic, pui gheara pe copii si pe catalog inainte de a navali in gramada ordonata prin caile de evacuare, "fin'ca catalogul" e document oficial. Mie imi pasa de copii, cataloage mai stiu sa scriu.) Norocul meu, apropo de alarma, a fost ca am avut rabdare sa ascult daca e harmalaie pe coridor, inainte de a ma face de mirul lumii.

Dupa inceputul asta de zi, am luat-o la piciorus spre service. Ziua inchegarii motorului. Dom' profesor insista sa nu prind carenele cu suruburile alea jumulite, desperecheate si deformate (unele). E terminat de cata treaba are si mi-e jena sa-l intrerup eu intruna ba ca-mi trebuie un surub, ba o piulita, ba un holtzsurub. A descoperit ca farul nu fusese din fabrica prins de carene, asa cum se procedeaza la modelul asta. Gasesc foarte ciudata optiunea asta de a prinde farul direct de carene, formand un fel de "U" care imbraca partea din fata a motoretei. Evident, rama metalica a farului se securizeaza si de cadrul metalic cu suruburi, insa doar ideea ce a-l monta prins asa mi s-a parut funny si riscanta. La o scapare a mainii poti rupe carenele.

Au mai ramas cateva carene, cele de pe partea stanga, care trebuie instalate si ele. Din pacate, au legatura cu accesul la baterie si intr-un mod paradoxal bateria care are opt luni a decedat. Stiti voi, ca v-am povestit zilele trecute. Este maintenance-free, deci teoretic nu trebuie verificata. Si dopurile de la fiecare compartiment sunt neatinse, ca si cand nu se poate umbla la ea. L are o idee si o deschide: era seaca. Seaca-seaca. Nu are pe unde sa curga sau sa se evapore, ca nu are tzevusca de-aia. Concluzia este ca proprietarul a cumparat băteria noua, a incarcat-o de cateva ori pe uscat! Chiar ne-a si zis ca daca nu are voltajul maxim, nu pleaca. Suspiciunea lui L este ca are o problema de amperaj, fiindca a incarcat-o si avea 13 volti. Motoreta incarcă, semn ca releul e functional. Asa ca i-a pus apa si o formateaza acum, in timp ce-si face treburile lui de munca. Eu nu am ce face, scriu pe blog, ascult Garry More, Nightwish si 50 Cent si astept momentul. Intre timp, ma gandesc la soe-mea, la Roxana si Stefan, Simona, Vio, Angel si Toni care au mereu grija de mine. Tin skype-ul deschis vorbesc cu un om foarte drag mie. Playlistul din mp3 player a ajuns la "Someone Like You" si zambesc. Amar. Este singura umbra pe cerul meu de azi.

Insa.... Insa... Dupa itp, cineva va baga o gherutza in marea englezilor si va vizita Ipswich-ul. Am asigurare de condus englezeasza, cine mai e ca mine? Probabil trei sferturi dintre supusii Elisabetei a II-a.

PS: azi am avut in piept o insigna zburatoare o bucata buna de zi. Un bondarel.

Ziua 5

Nu s-au intamplat chestii notabile azi, poate doar ar fi de luat in calcul faptul ca motelul unde m-am cazat a fost aproape gol, astfel incat am putut sa ma duc cand vreau io sa fac dus sau sa ma gandesc la nemurirea sufletului. :) 

Mi-am petrecut toata ziua in garaj, cu portii mari de frecat motanul si feliute mici-mici de munca. Sunt anumite lucruri care trebuie facute, nu stiu sa le fac si astept sa se elibereze dom' profesor, care e asaltat de treburi, dar care isi face timp pentru Pacifica mea. 

Furca a inchegat-o el si am montat-o impreuna. Am pus roata si am puricat cu simt de raspundere etrierele, am invatat cum se demonteaza partea culisanta si am sters toate urmele macelului facut de uleiul de furca pe toata partea din fatza. Am montat etrierele la loc, iar aerisirea franelor a revenit in parohia lui L, care probabil mi-a citit inteligenta in ochi si s-a decis ca e mai bine sa faca el treaba asta, poate scap, totusi, si ajung acasa.

M-a luat motzaiala de la frig, mi-am pus geaca de motor pe mine si m-am proptit pe un scaun, unde am zacut initial ca o felina plictisita, iar mai apoi am dormitat scrofeste. Bine ca n-am cazut de pe scaun. Intre timp, dom' profesor a degresat frumos motorul, l-a spalat cu simt de raspundere si l-a mutat inapoi in garaj. Frigul e la ordinea zilei aici, ajunge seara la 12-14 grade, iar eu am haine cam de vara. Vara de-aia temperata, indigena, nu de-asta polara... In fine, cu un dus fierrrrrbinte-fierrrrrbinte, am scos gheata din oase si m-am culcat torcand sfios (ca sa nu spun sforaind ca ursul) bagata pana peste nas sub patura.

Ziua 4

Dupa ce am mesterit noaptea trecuta pana tarziu, am plecat "acasa" si m-am culcat. "Acasa" era un fel de camera, zic ei. Incaperea avea un geam mic, un pat mic, un dulap mic (plin de praf) si tv si costa 22 de lire. Ca dimensiuni se apropia undeva de 1,5 x 2,5 m, dar, daca te gandesti ca esti acolo doar sa dormi, nu sa dansezi vals, supravietuiesti. Baia e comuna, iar budele sunt in aceeasi incapere cu dusurile. Budele au usi din lemn, dusurile - din sticla securizata transparenta. Daca unui gigel i se face de dush, intra acolo si blocheaza usa principala, lasand in standby colocatarii cu urgente lichide sau solide. Am experimentat-o si pe asta. Dar puterea mintii e mare, am invins. M-am dus la benzinaria de langa casa. La intrare paream catranita, probabil, dar cand am iesit mi se citea fericirea in ochi si pe cantar, asa ca i-am facut fericiti pe angajatii de la benzinarie, inca un client multumit.

Am mancat micul-dejun in aceeasi linie lipido-proteica. Presupun ca e din cauza frigului corpul meu cere prajeli, oua, carne. Eu nu mananc acasa doua zile la rand oua, mai ales prajite, dar aici treaba sta cu totul altfel... Multumita de faptul ca am rezolvat tot ce mi-am propus, mi-am luat bagajul, am predat cheia si am plecat la service, unde am aterizat aproape de ora 10.30. L era deja in paine cu munca, mi-a gasit un locusor, a pus visul pe cricul central si a inceput sa ma invete cum se dau carenele jos, care e cdi-ul, care e senzorul de self-canceling pentru semnalizatoare, pt ca motoreta, desi veche, e desteapta: dai semnal sa depasesti sau sa iei o curba pe o alta strada, faci miscarea si, dupa un numar de impulsuri (sclipoceli), semnalele se opresc singure, nu mai trebuie sa faci tu nimic. Discutam despre tehnologia japoneza a anului 1989, da? Tinand cont ca unele au avut si radio incorporat, cu boxe in bord si tot tacamului, se poate spune ca era o inovatie in domeniul tehnicii moto pt acea vreme.

Ca sa dai furca jos, demontezi inclusiv farul. Dispare tot. Asa am avut ocazia sa puricam atent-atent visul. L a gasit nereguli, are ochiul antrenat pt asa ceva, dar incearca sa ma ajute sa le remediez. Am demontat furca solo, am facut-o bucati, la fel si manichiura. Am spalat toate componentele cu o solutie speciala, apoi cu apa, le-a, sters si le-am pus la uscat, in eventualitatea ca mai e ceva apa ramasa captiva pe undeva. O furca arata cam asa, daca o cumperi la sacosa, desigur:

Surubelele alea multe din tavita de langa sunt toaaaaate surubelele date jos ca sa pot aduce motoreta in halul in care ati vazut-o.

Din pacate, furca are semne de prostie, a fost mutilata efectiv cu surubelnita in incercarea unuia dintre fostii proprietari de a schimba semeringurile, cred. Taieturi adanci, zgarieturi superficiale, toate astea sunt menite sa distruga si semeringurile pe care vreau sa le montez. Asa ca mi-a venit ideea sa polishez tevile cromate si, dupa muuulte ore de munca, am stins lumina si am plecat la nani la 1 noaptea. Marti urmeaza sa o incheg si, sper, sa ajung la itp. Dorinta mea este sa-i fac o revizie totala, ca sa stiu ce si cum se face si sa ma asigur de este gata pentru 5000 de kilometri fericiti impreuna in drmul nostru inapoi spre casa.

Ziua 3

Cum am coborat de pe ferry, ne-a intampinat mama Anglie cu vreme rece, nori imbufnati si sosele umede. Drumul pana la Ipswich, putin peste 400 de km, a fost relativ lipsit de incidente, cu vreo doua exceptii, ceea ce e chiar ciudat tinand cont ca duminica vin toti de pe unde au fost plecati si conduc precum cizmele, vorba lui tata, Dumnezeu sa-l ierte. 

Cu o seara inainte, ne-am intalnit cu un motociclist georgian stabilit in irlanda, posesor de BMW 1200 GS, fix pe docul de la terminalul 3, in asteptarea ferry-ului Stena Nordica. Cand am coborat, ne-am continuat impreuna aventura pe uscat. Ne-am insotit reciproc 300 km, pana in punctul in care drumurile noastre s-au despartit. El a ramas pe autostrada M1, iar noi am luat-o pe A15, spre Ipswich.

A plouat usor de doua ori, clar sub potentialul Irlandei, si pana la destinatie am condus constant 100-140 km/h, cu mici pauze de alimentare o data la 200 km, din motive de rezervor mic. Uleiul din furca incepuse sa-mi dea de furca la franari, mozolind atotputernic discurile de frana, etrierii si aparatoarele. Cateva rafale de vant m-au mutat mai "acana", dar clar motoreta este mult peste CBR din punct de vedere al confortului si modului cum se asaza pe drum. Grea, masiva, cu centrul de greutate jos, Pacific Coast negociaza singura virajele, tot ce ai de facut, oricat de penibil suna, este sa te tii de ghidon. Motorul in V are un tors aparte, nu este galagioasa decat daca se slabeste un colier de la toba. Asa am aflat si eu, nu? :)

Am ajuns in Ipswich. Am oprit motoarele la Jack's Cafe, locul unde trebuia sa ma parchez eu. A optat pentru b&b si am urcat in camera. Mi-am lasat bagajul si am coborat ca sa mergem la service. E duminica, dar furca trebuie demontata si reparata pana luni la ora 15, cand e programata la itp. Bag cheia in contact. Crrrrr! Opresc contactul. Mai dau o data: crrrrr! Pauza baterie. Roy lasase un contact slab la o borna, se pare. L s-a dus la service, si-a lasat motorul, a luat masina, o baterie de rezerva si m-a pornit. Am dus-o pe White Dream (cum au botezat-o Roxana si Stefan) pana la service si am pus-o la nani in parcare, sa astepte linistita gadilatul si momentele de spa.

Dupa ce L si-a facut o parte din treburile puse "pe hold" ca sa ma ajute pe mine cu aventura asta, am bagat-o pe frumoasa in service si a inceput puricatul, ocazie cu care au iesit la iveala o parte din tampeniile facute de fostii proprietari. Nimic iremediabil, dar, una peste alta, concluzia noastra a fost nu ca am cumparat, ci ca am salvat motoreta asta.

Ziua 2

Suntem bine, a fost o zi lunga si presarata cu peripetii, insa... Iata-ne, in asteptarea patutzului din ferry Stena Nordica :) 

Edit: si acum povestea...

Vineri seara, ferry ne-a lasat pe tzarmuri irlandeze in jur de 00.00. Frig, aer umed. Ma echipasem ceva mai devreme cu doua perechi de sosete, unele mai lungi, ca sa-mi acopere gambele, dar curentul era mai incapatzanat decat anticipasem.

Dupa cateva zeci de kilometri, eu am cedat si ne-am cautat cazare. Am nimerit la un fotel de 4 stele complet ocupat, unde era 62 lire camera. Ne-am vazut de drum, gandindu-ne ca ne descurcam de un B&B (bed&breakfast) in Belfast. Pana la urma, am gasit un hotel mai mic, 60 euro camera, dar tanti ne-a facut reducere la 55. Presupun ca aratam rau :)) Am primit in camera un ceainic cu un litru de aur fierbinte si lichid. Exact ce prescrisese doctorul. Si, pentru ca era si o nunta pe-acolo, ne-am scos si de o masa de seara, pe cheltuiala frumosului cuplu, care, la 2 noaptea, a donat fara sa stie niste sandwichuri. Multumim mult, au fost foarte bune! :) Dupa un dus fierbinte, pe perioada caruia am admirat tehnologia britanica in materie de combinat apa calda cu apa rece, am adormit ca un urs. Si cred ca am dormit pe o parte toata noaptea sau, ma rog, ce mai ramasese din ea, pentru ca m-am trezit mai suie ca de obicei si cu o durere de umar. Varsta, maica...

Primul gand de cum m-am trezit a fost mancarea. Platisem cazarea cu B&B si eram foaarte curioasa ce bunatati se vor alinia in farfurie. Intr-o prima faza, vad ca e cu bufet suedez: salata de fructe, iaurt de fucte, sucuri de fructe, cereale, lapte, biscuiti... Bai, baieti, unde e mancarea, asta e baby-food! Si cafeaua! Intravenos. Misterul a fost elucidat odata cu venire unei irlandeze micutze si cu ochi oblici, care ne-a pus meniul in fata. Am ales Full Irish, adica asa ceva:

Conform foamei pe care o simteam, am asezonat boom-ul lipo-proteic din poza de mai sus cu toast uns cu unt si dulceata, un litru de cafea si niste suc de mere. Ne-am pregatit apoi bagajele, am incarcat motoreta si am plecat.

Am facut ceva poze pe drum, din pacate sunt in aparatul foto si nu am cum sa le descarc, am decis ca in "concediu" sa rulez pe iPad. Fac cate o poza din cand in cand, cand pot, cu el, ca sa va pot arata si voua. Tinand cont ca le fac in mers, iPadul e greu de manevrat.

Aici, cuvantul meteo de ordine este "schimbator". Nu cred ca a existat vreo secunda in care pomii sa fi stat linistiti. Vant in rafale, nori multi si patati, chiar daca nu a plouat. Am traversat Irlanda mergand spre Irlanda de Nord si asimiland prin toti porii atmosfera insulei. Deja mersul pe stanga drumului nu mi se mai pare ciudat, ba chiar incep sa intuiesc iesirile din giratoriu si banda pe care trebuie s-o aleg. Am ajuns in Belfast si ne-am parcat motoreta intr-un port micutz, langa o fortareata. Era in plina derulare o expozitie de kit-car si, cativa metri mai incolo, sedeau aliniate la soare, frumoase, lucioase si smechere,  8 motorete si trike-uri Goldwing. Tone de crom, o vopsea albastra absolut deosebita, pe o motoreta Blue Moon, si un fel de festival de Sighisoara la intrarea in fortareata. N-am apucat sa vizitam, il asteptam pe Roy, stapanul Pacificului. A venit, ne-a insotit inca vreo 20 km pana la el acasa, iar acolo, in garaj, motzaia fata mea... Ceai cu lapte, biscuiti, doi catzei, o sotie zambitoare si atenta la detalii. Roy a descoperit de curand ca motoreta nu mai are itp (MOT) valabil si incepe sa dea inapoi in privinta vanzarii. Politia e destul de naspa in Irlanda de Nord, adica daca nu ai itp nu iti iau talonul, ci iti confisca motocicleta cu totul. In fine, dupa emotii si negocieri, ne-o da la pretul convenit. Mai aveam 4 ore pana la ferry de retur din Dublin si 200 si ceva de kilometri. De cum m-am hotarat sa ma ridic si sa plecam, s-a pus ploaia. De-aia mocaneasca, enervanta, marunta si rece, dupa ce pana atunci soarele fusese seful. Am pornit la drum cu emotii: motoreta mare, balena, necunoscuta, condus pe stanga drumului, fara itp... Din momentul in care am iesit de pe aleea garajului lui Roy si am facut primii 20 de metri, am stiut ca asta a fost motoreta pe care o asteptam. Are 260-270 kg, e grea si mare, dar este foaaarte stabila, practic de conduce singura. 

Cred ca lui Roy i-a parut rau-rau ca a vandut-o, pentru ca a fost vant aiurea tot drumul si a plouat de patru ori, depasind numeric perechile mele de manusi de condus si de izmene. Nu mai spun ca era si politie, o masina am fost nevoita s-o depasesc si dovada itp-ului expirat era fix in fata ochilor soferului. Ma si vedeam sunand-o pe mama sa vina sa ma scoata de la sectie. Toate tangourile astea s-au soldat cu timp pierdut, frig in oase si, din pacate, cu pierdea biletelor de ferry de la ora 21.15 din Dublin inapoi spre Holyhead... 65+65 euro... Am ajuns mai tarziu, asa ca am incercat sa schimbam cursa. S-a putut, dar cu o suprataxa de 25 euro la cei aproape 65 dati pe cap de vaca furajata cu motor. Nu-i nimic, noi sa fim sanatosi. Fericiti ca nu am platit pretul integral si uzi bine, ne-am pus sa radem de situatie si sa mancam din posetuta. Exceptand micul-dejun monstruos de la hotel, nu mai mancasem nimic toata ziua. Asa ca am ciugulit niste dulciuri de la sora lui L care scapasera miraculos puterii mele devoratoare. La ora 00.30 au deschis portile docului si ne-am asezat frumos la rand. Am urcat printre primii de data asta, ne-am ales un coltar frumos si mare si ne-am culcat, dar nu inainte de a comanda de mancare. Daduram 26 £ pe un family pack presupunand doua portii de adulti si trei de copii. Pe care le-am mancat. Tanti de la casa de marcat intreba ce sucuri vor sa bea copiii. Noi am ales din fiecare cate ceva, desi recunosc ca ne-ar fi stat bine cu 5 sticle de pepsi light in bagaj, insa nu am vrut sa fim considerati parinti iresponsabili :))) am mancat de am rupt si ne-am culcat pana la 6 dimineata, cand am ajuns inapoi la Holyhead. Nu am fost singurii care au procedat asa, daca te uitai in jurul tau in cabina ziceai ca a lovit ebola. Dormeau toti.

Voi deja stiti ca scriu cu o usoara intarziere succesiunea evenimentelor fie din motive de internet wireless, fie ca sunt pe drum sau e ceva de facut. Azi, luni, 5 august, la ira 15.00, Pacificul trebuie dus la MOT si L ma invata pana atunci cum sa desfac furca si sa o repar, pentru ca acum curge si n-o sa iau itp-ul in veci. Nu mai adaug faptul ca uleiul ala zace pe discurile de frana si am mici dificultati la franare. Mai pe seara, dupa termin treaburile, continuu povestea. 

Ziua 1

Avionul a imbarcat pasagerii cu intarziere. Daca la 6.15 trebuia sa decoleze, ei bine, la ora aia nici nu se deschisese poarta 15. Nu ni s-a spus de ce.

Am avut surpriza de a constata ca nu am loc prestabilit si ca ma pot aseza de capul meu. Ceea ce am si facut. Mi-am ales un loc in dreptul aripilor. Langa mine, pe locul de langa geam, o tanara pasionata de priveliste. Era atat de captivata, incat se latzea ca o meduza si bloca imaginea. Ca sa fie tacamul complet, s-a apucat sa se dea cu ruj. Fix pe locul din spate, tot langa geam, era sotul ei. Ma intreb de ce nu or fi stat impreuna, nu puteau privi amandoi printr-un singur hublou?

Nu am putut dormi deloc in avion. M-am gasit cu L repede si era cat pe ce sa-l insir cu tot cu motor pe asfalt. Am proptit ciobaneste piciorul in scarita stanga si l-am dezechilibrat. Bietul om, ce-o fi gandit? iete-o si pe  asta, a venit sa-si cumpere un motor masiv, iar ea habar n-are sa se urce pe unul. Impreuna i-am facut o vizita scurta surorii lui, M. Este o dulceata de fata, ne-a primit dimineata devreme pe capul ei si ne-a omenit cu niste cafelute fierbinti, tot felul de dulciuri si conexiune la net. A disparut apoi pentru o clipa si s-a intors cu alte bunatati, din care ne-a pregatit chiar si sandwichuri pentru drum. In paralel, L a perfectat urmatoarele detalii ale calatoriei. L-a sunat pe irlandezul de la care vom cumpara motocicleta, ca sa-i confirme venira noastra. A facut asigurare pentru Honda mea, a cumparat tickete de ferryboat pentru intoarcere. Vom fi doi rideri cu doua motoare. 63.55 euro, pe cap de vaca furajata.

Am plecat din Luton destul de tarzior, pe la 13.20, in ideea ca ferry aveam de la Holyhead spre Dublin la 20.30. Intre Luton si Holyhead sunt 260 de mile. Adica aproximativ 400 si ceva de kilometri. Autostrazile au asfalt bun, zgruntzuros, nu genul lucios, pe care patinezi cand franezi. In foarte multe locuri se circula foarte incet sau chiar se stationa. Am invatat ca indicatorul de "slow lorris" se refera la mici pante, iar cel "hard shoulder" inseamna banda de urgenta. Dupa 100 de mile, nu mi s-a mai parut atat de dubios condusul pe stanga. Apropo de condus: L are un talent deosebit. Nu o spun ca sa-l perii, e o constatare bine cumpanita. Toti cunoscutii sunt la curent cu faptul ca mie imi este frica sa merg pasager, mai ales cand se discuta despre viteza. Poate vreti sa stiti cum e sa fii pasager la slalom printre masini. Dupa cum a curs prima parte a povestii de azi, slalomul si inca niste manevre s-au dovedit foarte inspirate.

Am mancat ceva la un popas, am alimentat si ne-am continuat drumul. Am oprit de putine ori si numai pentru a alimenta sau a consulta harta. Era foarte clar ca ambuteiajele dese ne-au rupt ritmul, asa ca L s-a decis sa dea bice. Si sa vedeti cum se cabreaza un Pacific Coast :) Am experimentat "first hand" senzatiile de la 100 mile/ora. Este echivalentul vitezei de 160 km/h, unul vadit destabilizator, care m-a facut sa inghet pe locul pasagerului, cu mainile crispate pe manerele de sprijin. A contracarat admirabil rafalele de vant din lateral. (Cu niste ani in urma, era sa pup un pom in curba la Saftica de la o schimbare brusca de directie a vantului.) Am ajuns in port la Holyhead cu cateva minute inainte de plecarea ferry-ului. Am auzit sirena. In viteza, am intrat pe alta poarta. Am fost indrumati elegant de un ofiter de securitate catre portile de imbarcare reale. Ne-au verificat codurile de inregistrare si ne-au expediat catre terminalul 5. Nu stiti care e? Nici noi, dar l-am gasit pana la urma. 

Un barbat ne face semne sa ne grabim. Si ne grabim. Si urcam o rampa unde calea de acces fusese inchisa, se ridicase podetul. L a intors rapid si am ocolit, intrand prin partea de jos. Angajatii ferry-ului ne-au ghidat catre locul unde trebuie parcata si securizata cu chingi motoreta. In urma noastra, tranc! se inchide accesul.

Am mancat acum vreo 40 de minute. L se odihneste un pic, dupa cei aproape 550-600 km condusi azi si dupa o noapte in care a muncit. Eu scriu pe blog. Am facut cateva poze. Un pescarus plutea insistent deasupra puntii superioare. M-a dus cu gandul la tata. El iubea marea, vapoarele... si el va fi pentru totdeauna pescarusul meu. Ma dor mainile de la inclestarea lor pe manere, spatele si genunchii. "Obrajorii" nici nu-i mai simt.

Am iesit un pic pe deck putin mai devreme, la fix sa prind apusul cochet al soarelui zilei de 2 august. Daca ma gandesc bine, azi eu am luat soarele prin surprindere, trezindu-ma inaintea lui de dimineata si infofolindu-l cu niste nori acum, seara, ca sa doarma linistit. Maine am nevoie de el pentru inca o zi minunata. Belfast, engage!

Inceputul

Ultimele clipe din ziua de 1 august 2013 se scurg incetisor, vrand parca sa se termine inainte de a termina eu ce am de spus.

Azi am bocit jumatate de zi: planul meu de a-mi cumpara motocicleta dorita din UK s-a naruit si a renascut ca un phoenix, doar ca mai apoi sa crape din nou. Biletul de avion ticaia marunt, pe mail, ca o bomba care sta sa explodeze. 2 august, Otopeni, ora 6.15, directia Luton, Londra. 

Am realizat ca viata e foarte scurta. Regina Izabela a Spaniei ii spunea lui Columb la plecare: "Pluteşte drept înainte şi, dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea special pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala." Asa ca m-am decis. Mi-am facut check-in online si m-am apucat sa-mi fac bagajul. Cel mai mic cu putintza, ca asa e cand zbori cu low-cost-u'. Asta a fost simplu: ce e in dulap e si pe mine. Mi-am anuntat familia, ca sa-mi las copiii patrupezi torcatori sau cocotzatori in grija cuiva. Am chemat un prieten si i-am lasat cardul de salariu, sa imi achite datoria facuta cu motoreta.

Cumparatorul pe care il asteptam pentru a doua motoreta nu a mai venit, asa ca am ramas in aer cu niste bani. Multi. Mi s-au dinamitat pe rand planuri de calatorie, visuri cu o motoreta, apoi cu alta... si cu alta... Am cu ce sa o cumpar pe cea noua, dar nu am niciun leu de benzina, cazari, asigurari s.a. sa o aduc acasa. Am nevoie de cel putin 700 euro. Un binevoitor care doreste sa ramana anonim mi-a dat imprumut 100 euro. Asta e tot ce am. 100 de euro, un bilet de avion si un inger cu chip de om care ma asteapta la aeroport, cu motoreta lui si o casca in plus pentru mine. Mergem impreuna la Belfast sa cumparam blonda. Asta inseamna niste 1600 de kilometri pasager la dus si rider la intors. Doua zile pline. Apoi ma odihnesc o zi si ma inham la 2000 km pana in Italia, la prietena mea care ma iubeste si ma asteapta si care a trait minut cu minut tensiunea plecarii mele. (Toni, pune pepenele la rece! :)) 

Da, plec. Plec, ma! Plec! Ratiunea zice sa stau acasa. Sufletul, ete, n-are chef! Ratiunea mi-a zis sa ma marit, apoi a venit sufletul si a zis sa-i dau cu "cancel" si uite ce bine e. Si, in plus, anul asta oricum nu mai am parte de concediu. Si, daca n-o sa am cu ce sa ma intorc, o sa raman acolo sau undeva in Europa sa muncesc. Poate ca a venit clipa aia. Stiu eu care. Si, daca o sa fie cazul, o sa aflati si voi. Intre timp, va rog sa nu ma sunati, ca nu am nici macar cartela incarcata, adio roaming. Voi scrie si voi pune poze aici.

Sa ne revedem sanatosi :) In 3 ore, ma pregatesc sa-l trezesc pe cumnatul meu, ca sa ma parasuteze la aeroport. Let the show begin!