Blog-uiala cred ca este o forma de terapie. Nu rezolva problema, doar o amelioreaza. E ca un fel de psiholog care a dat shpaga ca sa-si ia toate examenele, titlurile, gradele si ce-or mai avea ei... A dat shpaga in loc sa invete, asa ca nu poate fi de ajutor celor "bolnavi", decat asa, pe moment... Nu are cunostintele necesare sa umble in "cutia cu maimutze" pentru a sterge din .dll-urile alea aiurea...
De o saptamana, seara de seara, timp de cateva ore in sir... canta Cargo. Numai pentru mine, la mine in casa... De fapt, nu canta. Cargo plange. Imi insira lacrimile masura cu masura, nota cu nota... Note amare, note triste, intrupari fierbinti ale unor amintiri vechi, pe care le-am pretuit si pe care nu le pot povesti decat prin lacrimi...
A trecut o saptamana de cand Rontz s-a mutat de la noi. Afara e soare din nou si viata curge inainte intr-un octombrie de rahat care pare sa fie mai hamesit ca oricand. Acestui scarbos octombrie 2008 ii este sete de sange. Cu botul rosu si ranjind, cauta hulpav din priviri urmatorul pocal de viata pe care sa-l soarba in cateva secunde... Ca niciodata, explicatia linistitoare "Bunutu' ia oameni tineri si buni, pentru ca are nevoie de ingeri" nu ma mai ajuta...
"Heeeeeeei......"
In seara asta m-am hotarat sa rup tacerea, pentru ca am tinut inchisa in mine durerea si... nu mai pot....
"In seara asta vreau sa beau,
Sa uit de-orice nevoi,
Sa sparg paharul si sa zic
Sunt acum, aici, cu voi..."
O sa ramai mereu in inima mea, pentru candoarea, inocenta si bunatatea ta. Pentru prostioarele facute, pentru cum ai facut misto de mine cu tortul la Naipu, cum te-am gasit in pana la Gorjului, cum te intrebam de piese ("te frecam la cap" este termenul corect)... Mi-e dor de tine, asa cum se cade intre prietenii vechi.
Si mi-e ciuda ca ma simt tradata, abandonata, ratacita, aruncata deoparte, ca o zdreanta fara suflet. Probabil ca asta este egoismul din mine, care te vrea inapoi...
Cat priveste restul lumii... Cand va urcati la volan sau apucati "taurul" de coarne, ganditi-va la ce lasati in urma voastra... Acum prefer sa nu va mai vad si sa nu va mai aud. Pentru ca doare al dracu' sa stii ca-ti mor prietenii... Mai bine singura.
Raul... Noapte buna, prietene, oriunde ai fi...
joi, 23 octombrie 2008
miercuri, 3 septembrie 2008
duminică, 24 august 2008
sâmbătă, 23 august 2008
The Rose - Bette Midler
Inceputul...
Some say love it is a river
that drowns the tender reed
Some say love it is a razor
that leaves your soul to bleed
Some say love it is a hunger
an endless aching need
I say love it is a flower
and you its only seed
It's the heart afraid of breaking
that never learns to dance?
It's the dream afraid of waking
that never takes the chance?
It's the one who won't be taken
who cannot seem to give...
And the soul afraid of dying
that never learns to live?
When the night has been too lonely
and the road has been too long,
and you think that love is only
for the lucky and the strong
Just remember in the winter
far beneath the bitter snows
lies the seed that with the sun's love
in the spring becomes the rose...
Pentru a defini dragostea nu ai nevoie de cuvinte, insa ochii oamenilor au uitat sa deschida cartea sufletului si sa citeasca de acolo, rand cu rand, trecutul, prezentul si viitorul...
It's the heart afraid of breaking
that never learns to dance?
Numai frica ne face slabi si ne arunca, zi de zi, ca pe o coaja de nuca, de colo-colo. Pune punct fricii! Nu te lasa condus de ea! Ai curaj! Musca din viata ca dintr-o para aurie si parfumata! Nu trebuie sa-ti pese daca te va stropi cu siropul ei. E dulce...
It's the dream afraid of waking
that never takes the chance?
Cand oamenii se vor opri din visare, va muri totul in jurul lor. Visul este forma suprema de curaj, in care iti poti infrunta temerile, le poti face fatza. Poti descoperi lucruri noi. Nu-ti refuza evolutia...
And [is] the soul afraid of dying
that never learns to live?
Versurile astea spun tot... Inchide ochii si accepta adevarul. Invata sa nu mai fugi de tine si de ceea ce simti. Tot ce simti te face deosebit, mai bogat, mai implinit, mai fericit. In DEX, fericirea are o explicatie generica... Dar fiecare dintre noi o traieste nuantat, nu purtam o "uniforma" a fericirii. Uneori, eu nu port nimic cu mine, decat o picatura de parfum si o muzica buna. Hainele, banii, certurile, frecusurile zilnice, partenerii posesivi, colegii/prietenii ciufuti sunt accesorii ale unei lumi pe care o negi cu toata fiinta, atunci cand stii sa fii fericit... ca esti tu, ca existi.
Just remember in the winter
far beneath the bitter snows
lies the seed that with the sun's love
in the spring becomes the rose...
Some say love it is a river
that drowns the tender reed
Some say love it is a razor
that leaves your soul to bleed
Some say love it is a hunger
an endless aching need
I say love it is a flower
and you its only seed
It's the heart afraid of breaking
that never learns to dance?
It's the dream afraid of waking
that never takes the chance?
It's the one who won't be taken
who cannot seem to give...
And the soul afraid of dying
that never learns to live?
When the night has been too lonely
and the road has been too long,
and you think that love is only
for the lucky and the strong
Just remember in the winter
far beneath the bitter snows
lies the seed that with the sun's love
in the spring becomes the rose...
Pentru a defini dragostea nu ai nevoie de cuvinte, insa ochii oamenilor au uitat sa deschida cartea sufletului si sa citeasca de acolo, rand cu rand, trecutul, prezentul si viitorul...
It's the heart afraid of breaking
that never learns to dance?
Numai frica ne face slabi si ne arunca, zi de zi, ca pe o coaja de nuca, de colo-colo. Pune punct fricii! Nu te lasa condus de ea! Ai curaj! Musca din viata ca dintr-o para aurie si parfumata! Nu trebuie sa-ti pese daca te va stropi cu siropul ei. E dulce...
It's the dream afraid of waking
that never takes the chance?
Cand oamenii se vor opri din visare, va muri totul in jurul lor. Visul este forma suprema de curaj, in care iti poti infrunta temerile, le poti face fatza. Poti descoperi lucruri noi. Nu-ti refuza evolutia...
And [is] the soul afraid of dying
that never learns to live?
Versurile astea spun tot... Inchide ochii si accepta adevarul. Invata sa nu mai fugi de tine si de ceea ce simti. Tot ce simti te face deosebit, mai bogat, mai implinit, mai fericit. In DEX, fericirea are o explicatie generica... Dar fiecare dintre noi o traieste nuantat, nu purtam o "uniforma" a fericirii. Uneori, eu nu port nimic cu mine, decat o picatura de parfum si o muzica buna. Hainele, banii, certurile, frecusurile zilnice, partenerii posesivi, colegii/prietenii ciufuti sunt accesorii ale unei lumi pe care o negi cu toata fiinta, atunci cand stii sa fii fericit... ca esti tu, ca existi.
Just remember in the winter
far beneath the bitter snows
lies the seed that with the sun's love
in the spring becomes the rose...
miercuri, 20 august 2008
Good-bye, Scary Movie (Ro + En.)
Imi fac o datorie de onoare din a pune punct unui film de groaza care m-a "coshmarit" mult timp. Probabil ca uneori ma pierd in detalii si pun prea multe puncte de-astea, de crede "lumea" ca sunt puncte de suspensie si ca povestea poate continua asa, la nesfarsit.
Ei bine, la mine nimic nu ramane in aer si cred ca ar fi trebuit sa stii macar atata "info" despre mine. Daca nu, fa-ti periodic "update"-uri, ca esti praf. Oricum, "Windows"-ul pe care il rulezi este crack-uit, asa ca ai parte mereu de "crash"-uri. Numai ca, de vreo trei saptamani, am inchis oficiul de "Relatii cu clientii", asa ca poti sa-ti efectuezi "service si maintenance" in alta parte.
Stiu ca este scarbos din partea mea sa procedez asa, insa o sa las postul asta aici, cu dedicatiile de rigoare ("fara numar, fara numar"), sa-l citesti ori de cate ori ai "bad"-uri pe "hard" si uiti.
Cu un ultim efort in directia ta, ti-am cules niste "folclor", sa-l rumegi bine. Mult succes pe viitor! (O sa ai nevoie...)
Nu-i asa ca suna bine? Cea mai tare scrisoare de adio :))
I see ending a scary movie as a debt of honour, because it "haunted" me for too long. I probably use "fullstop" too frequently, that's why the "people" take them as suspension points and think that the story can go on like this forever.
Well, I work differently, that's why nothing is left pending. I thought you should have known this little "info" about me. If not, "update" yourself more frequently, 'cause you're down. Anyhow, the "Windows" you boot is "cracked", that's why your "system" "crashes" so often. Starting with three weeks ago, you have a problem: I closed my "public relation department", so you can search for "service and maintenance" somewhere else.
I know it's rude of me to do that, but I will leave this message here for you to read it everytime you have "bad"-s on your "harddisk" and seem to forget stuff.
With the last effort done towards you, I picked up some "folclory" for you, in order to "chew" it and draw some conclusion. I wish you good luck! (you will need it...)
Isn't this sweet? It's the coolest good-bye letter :)))
And the Oscar goes to...
1. http://www.youtube.com/watch?v=i4yYIRqCEYQ&feature=related
2. http://www.youtube.com/watch?v=xg5oDzZu5jc
3. http://www.youtube.com/watch?v=8bKPxXoBHe0
Ei bine, la mine nimic nu ramane in aer si cred ca ar fi trebuit sa stii macar atata "info" despre mine. Daca nu, fa-ti periodic "update"-uri, ca esti praf. Oricum, "Windows"-ul pe care il rulezi este crack-uit, asa ca ai parte mereu de "crash"-uri. Numai ca, de vreo trei saptamani, am inchis oficiul de "Relatii cu clientii", asa ca poti sa-ti efectuezi "service si maintenance" in alta parte.
Stiu ca este scarbos din partea mea sa procedez asa, insa o sa las postul asta aici, cu dedicatiile de rigoare ("fara numar, fara numar"), sa-l citesti ori de cate ori ai "bad"-uri pe "hard" si uiti.
Cu un ultim efort in directia ta, ti-am cules niste "folclor", sa-l rumegi bine. Mult succes pe viitor! (O sa ai nevoie...)
Nu-i asa ca suna bine? Cea mai tare scrisoare de adio :))
I see ending a scary movie as a debt of honour, because it "haunted" me for too long. I probably use "fullstop" too frequently, that's why the "people" take them as suspension points and think that the story can go on like this forever.
Well, I work differently, that's why nothing is left pending. I thought you should have known this little "info" about me. If not, "update" yourself more frequently, 'cause you're down. Anyhow, the "Windows" you boot is "cracked", that's why your "system" "crashes" so often. Starting with three weeks ago, you have a problem: I closed my "public relation department", so you can search for "service and maintenance" somewhere else.
I know it's rude of me to do that, but I will leave this message here for you to read it everytime you have "bad"-s on your "harddisk" and seem to forget stuff.
With the last effort done towards you, I picked up some "folclory" for you, in order to "chew" it and draw some conclusion. I wish you good luck! (you will need it...)
Isn't this sweet? It's the coolest good-bye letter :)))
And the Oscar goes to...
1. http://www.youtube.com/watch?v=i4yYIRqCEYQ&feature=related
2. http://www.youtube.com/watch?v=xg5oDzZu5jc
3. http://www.youtube.com/watch?v=8bKPxXoBHe0
joi, 14 august 2008
marți, 12 august 2008
Having fun at 3 a.m. :)
Tonight I recieved a link from a friend. I usually don't follow links recieved via e-mail, unless I know the person that sent it and that person says that it's interesting, fun, annoying, whatever.
It was a personality test, easy to take, because it consists in only 2 questions. The personality is guided by 2 axes (although I strongly believe that they are 3, that personality is 3D, not 2D).
My answers defined me as a number 7 type - the adventurer/the enthusiast. Reading it closely and objectively, I realized that it is pretty accurate. Still, some parts ar missing. But it's fun how you can be defined by the answer you give to just 2 questions...
"I am happy and open to new things"Adventurers are energetic, lively, and optimistic. They want to contribute to the world.
How to Get Along with Me
Give me companionship, affection, and freedom.
Engage with me in stimulating conversation and laughter.
Appreciate my grand visions and listen to my stories.
Don't try to change my style. Accept me the way I am.
Be responsible for youself. I dislike clingy or needy people.
Don't tell me what to do.
What I Like About Being a SEVEN
being optimistic and not letting life's troubles get me down
being spontaneous and free-spirited
being outspoken and outrageous. It's part of the fun.
being generous and trying to make the world a better place
having the guts to take risks and to try exciting adventures
having such varied interests and abilities
What's Hard About Being a SEVEN
not having enough time to do all the things I want
not completing things I start
not being able to profit from the benefits that come from specializing; not making a commitment to a career
having a tendency to be ungrounded; getting lost in plans or fantasies
feeling confined when I'm in a one-to-one relationship
SEVENs as Children Often
are action oriented and adventuresome
drum up excitement
prefer being with other children to being alone
finesse their way around adults
dream of the freedom they'll have when they grow up
SEVENs as Parents
are often enthusiastic and generous
want their children to be exposed to many adventures in life
may be too busy with their own activities to be attentive
Renee Baron & Elizabeth Wagele
The Enneagram Made Easy
Discover the 9 Types of People
Harper SanFrancisco, 1994, 161 pages
http://www.helloquizzy.com/tests/the-quick-painless-enneagram-test
It was a personality test, easy to take, because it consists in only 2 questions. The personality is guided by 2 axes (although I strongly believe that they are 3, that personality is 3D, not 2D).
My answers defined me as a number 7 type - the adventurer/the enthusiast. Reading it closely and objectively, I realized that it is pretty accurate. Still, some parts ar missing. But it's fun how you can be defined by the answer you give to just 2 questions...
"I am happy and open to new things"Adventurers are energetic, lively, and optimistic. They want to contribute to the world.
How to Get Along with Me
Give me companionship, affection, and freedom.
Engage with me in stimulating conversation and laughter.
Appreciate my grand visions and listen to my stories.
Don't try to change my style. Accept me the way I am.
Be responsible for youself. I dislike clingy or needy people.
Don't tell me what to do.
What I Like About Being a SEVEN
being optimistic and not letting life's troubles get me down
being spontaneous and free-spirited
being outspoken and outrageous. It's part of the fun.
being generous and trying to make the world a better place
having the guts to take risks and to try exciting adventures
having such varied interests and abilities
What's Hard About Being a SEVEN
not having enough time to do all the things I want
not completing things I start
not being able to profit from the benefits that come from specializing; not making a commitment to a career
having a tendency to be ungrounded; getting lost in plans or fantasies
feeling confined when I'm in a one-to-one relationship
SEVENs as Children Often
are action oriented and adventuresome
drum up excitement
prefer being with other children to being alone
finesse their way around adults
dream of the freedom they'll have when they grow up
SEVENs as Parents
are often enthusiastic and generous
want their children to be exposed to many adventures in life
may be too busy with their own activities to be attentive
Renee Baron & Elizabeth Wagele
The Enneagram Made Easy
Discover the 9 Types of People
Harper SanFrancisco, 1994, 161 pages
http://www.helloquizzy.com/tests/the-quick-painless-enneagram-test
luni, 11 august 2008
The begining (Ro+En)
Cateodata, te simti atras de niste locuri pe care nu le-ai vazut niciodata, despre care stii foarte putine, dar care te cheama spre ele cu un magnetism aproape magic. Pentru mine, Bulgaria a reprezentat un astfel de loc.
E bine de stiut din capul locului ca majoritatea celor ce vor fi povestite aici au o doza mare de obiectivism, dar exista si o latura subiectiva destul de puternica. Pe scurt, povestea sta cam asa:
Eu provin dintr-o familie de bulgari. Cele mai vechi informatii despre familia mea vin de undeva de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cand familia se numea Gancev si locuia intr-un satuc langa Targoviste (cel bulgaresc, nu cel romanesc), pe nume Tvarditsa. Intrucat erau neam de razvratiti, conducatorii fanarioti si turci din acele vremuri le-au spus "Kara" ("= cel negru", "cel rau"), particula care s-a pastrat lipita de numele de familie pana la mine, ultima din neamul lor.
Ponegriti, "vanati", inaintasii mei s-au retras din Tvarditsa catre Tighina, in sudul Basarabiei, unde au prins si au luptat in toate razboaiele pana in anul 1956, cand s-au stabilit undeva langa Craiova. Aici au venit strabunicii mei impreuna cu un nepot (tata) si doar 4 din cei 7 copii. Ceilalti trei au murit intre timp, luptand pe front sau asasinati politic.
Bunica mea, unul dintre cei patru copii care au scapat, a pastrat corespondenta cu rudele din Bulgaria, insa de la moartea ei limba bulgara s-a stins la noi in casa si, dupa cateva luni, si cea rusa, odata cu moartea tatalui meu. (La venirea in Romania, in 1956, tata a invatat romaneste dupa niste carti de povesti bilingve). Si iata-ma pe mine, ultimul Caragancev, cautand in sacul cu amintiri incrustate genetic in sangele care imi curge prin vine...
Sometimes, you feel attracted to some places you never saw, or you know very little about, but they call your name and request your presence there with an almost magical magnetism. For me, Bulgaria has been one such place.
It's good to know from the begining that most of the stories you will read here have a large dose of objectivism, but there is also a subjective side quite strong. In short, the story is like this:
I come from a Bulgarian family. The oldest information about my family it's dated somewhere in the middle of the XVIIIth century, when the family called Gancev lived in a village near Targovishte (the Bulgarian Targovishte, not the Romanian one), named Tvarditsa. Because the people were rebels, the fanariot and turkish leaders from those times ridiculed them by calling them "Kara" Gancev ("the black one", or "the bad one"). This particle "Kara" has been preserved attached to the family name until today. I carry and treasure this name, also being the last of their offspring.
Slandered, "hunted down", my forefathers had retreated from Tvarditsa to Tighina, in the south of Bessarabia. There they caught and fought all the wars until 1956, when their succesors established somewhere near Craiova. There came my grand-grandparents, Ilie and Sofia, along with a nephew (my father) and only four of the seven children they had. The other three died in the meantime fighting on the battlefield or killed due to political reasons/orders.
My grandma, one of the four children who got out of that chaos, maintained correspondence with our relatives in Bulgaria, but from the moment she died the Bulgarian language was extinguished in our house. After a few months, the Russian language extinguished too, with the death of my father. (When my daddy had arrived in Romania, in 1956, he learned Romanian using some bilingual story-books). And here I am, the last of the Caragancev seeds, searching feverishly for the other "myself" in the sack of memories, genetically embeded in the blood that flows through my veins ...
E bine de stiut din capul locului ca majoritatea celor ce vor fi povestite aici au o doza mare de obiectivism, dar exista si o latura subiectiva destul de puternica. Pe scurt, povestea sta cam asa:
Eu provin dintr-o familie de bulgari. Cele mai vechi informatii despre familia mea vin de undeva de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cand familia se numea Gancev si locuia intr-un satuc langa Targoviste (cel bulgaresc, nu cel romanesc), pe nume Tvarditsa. Intrucat erau neam de razvratiti, conducatorii fanarioti si turci din acele vremuri le-au spus "Kara" ("= cel negru", "cel rau"), particula care s-a pastrat lipita de numele de familie pana la mine, ultima din neamul lor.
Ponegriti, "vanati", inaintasii mei s-au retras din Tvarditsa catre Tighina, in sudul Basarabiei, unde au prins si au luptat in toate razboaiele pana in anul 1956, cand s-au stabilit undeva langa Craiova. Aici au venit strabunicii mei impreuna cu un nepot (tata) si doar 4 din cei 7 copii. Ceilalti trei au murit intre timp, luptand pe front sau asasinati politic.
Bunica mea, unul dintre cei patru copii care au scapat, a pastrat corespondenta cu rudele din Bulgaria, insa de la moartea ei limba bulgara s-a stins la noi in casa si, dupa cateva luni, si cea rusa, odata cu moartea tatalui meu. (La venirea in Romania, in 1956, tata a invatat romaneste dupa niste carti de povesti bilingve). Si iata-ma pe mine, ultimul Caragancev, cautand in sacul cu amintiri incrustate genetic in sangele care imi curge prin vine...
Sometimes, you feel attracted to some places you never saw, or you know very little about, but they call your name and request your presence there with an almost magical magnetism. For me, Bulgaria has been one such place.
It's good to know from the begining that most of the stories you will read here have a large dose of objectivism, but there is also a subjective side quite strong. In short, the story is like this:
I come from a Bulgarian family. The oldest information about my family it's dated somewhere in the middle of the XVIIIth century, when the family called Gancev lived in a village near Targovishte (the Bulgarian Targovishte, not the Romanian one), named Tvarditsa. Because the people were rebels, the fanariot and turkish leaders from those times ridiculed them by calling them "Kara" Gancev ("the black one", or "the bad one"). This particle "Kara" has been preserved attached to the family name until today. I carry and treasure this name, also being the last of their offspring.
Slandered, "hunted down", my forefathers had retreated from Tvarditsa to Tighina, in the south of Bessarabia. There they caught and fought all the wars until 1956, when their succesors established somewhere near Craiova. There came my grand-grandparents, Ilie and Sofia, along with a nephew (my father) and only four of the seven children they had. The other three died in the meantime fighting on the battlefield or killed due to political reasons/orders.
My grandma, one of the four children who got out of that chaos, maintained correspondence with our relatives in Bulgaria, but from the moment she died the Bulgarian language was extinguished in our house. After a few months, the Russian language extinguished too, with the death of my father. (When my daddy had arrived in Romania, in 1956, he learned Romanian using some bilingual story-books). And here I am, the last of the Caragancev seeds, searching feverishly for the other "myself" in the sack of memories, genetically embeded in the blood that flows through my veins ...
Back from Bulgaria (Ro+Eng.)
Acum 2 ore si ceva, am ajuns acasa. O alta lume s-a asternut la picioarele mele, pret de sase zile, o alta lume care - intr-un mod extrem de ciudat si cumva inexplicabil - mi s-a parut cunoscuta.
Acum cad de somn, dar cand ma voi trezi, cu siguranta ma voi pune pe istorisit si aratat poze, sa vedeti si voi o parte din Bulgaria prin ochii mei. De fapt, acest blog asta intentiona sa prezinte: calatoriile mele. Din pacate, serviciul si alte datorii "sociale" ma determina sa stau mai mult in caldura gri a betoanelor din Bucuresti...
Datorez multumiri motociclistilor bulgari, care au fost extrem de draguti si ne-au sugerat locuri de vizitat, iar unii dintre ei (se stiu ei care ;) ) chiar ne-au dus grija, mai ales ca azi, la intoarcere, ne-a prins o ploaie la Capul Kaliakra, de nu vedeai 4 metri in fata.
Voi traduce in engleza toate postarile care prezinta Bulgaria, pentru a oferi un feed-back vecinilor nostri. As fi incercat in bulgara, dar inca mai am de invatat.
I am back home, I arrived just 2 hours ago. Another world has laid down at my feet, for about six days, a different world that - in a very strange and somehow unexplained way - I was familiar with.
Now I'm sleepy, but when I will wake up, I will certainly tell the stories and show pictures for you to see a part of Bulgaria through my eyes. Actually, this is what this blog was meant to present: my traveling. Actual travel or imaginary ones. Unfortunately, the job(s) and other "social debts" had determined me to stay more enclosed in the grey heat of the sleepy concrete of Bucharest...
I owe thanks to Bulgarian motorcyclists, who were extremely nice and who had suggested places to visit, and one of them (he knows who;)) even worried for us, especially that today, on our return, we were caught in a heavy rain at Cape Kaliakra, so heavy that you could not see the road for 4 metres in front.
I will translate into English all the posts that present Bulgaria, in order to provide our neighbors with a feed-back. I would have tried in Bulgarian, but I still have to learn the language.
So, until morning... (it's already 4.53 a.m), the sleeping beauty must sleep :)
Acum cad de somn, dar cand ma voi trezi, cu siguranta ma voi pune pe istorisit si aratat poze, sa vedeti si voi o parte din Bulgaria prin ochii mei. De fapt, acest blog asta intentiona sa prezinte: calatoriile mele. Din pacate, serviciul si alte datorii "sociale" ma determina sa stau mai mult in caldura gri a betoanelor din Bucuresti...
Datorez multumiri motociclistilor bulgari, care au fost extrem de draguti si ne-au sugerat locuri de vizitat, iar unii dintre ei (se stiu ei care ;) ) chiar ne-au dus grija, mai ales ca azi, la intoarcere, ne-a prins o ploaie la Capul Kaliakra, de nu vedeai 4 metri in fata.
Voi traduce in engleza toate postarile care prezinta Bulgaria, pentru a oferi un feed-back vecinilor nostri. As fi incercat in bulgara, dar inca mai am de invatat.
I am back home, I arrived just 2 hours ago. Another world has laid down at my feet, for about six days, a different world that - in a very strange and somehow unexplained way - I was familiar with.
Now I'm sleepy, but when I will wake up, I will certainly tell the stories and show pictures for you to see a part of Bulgaria through my eyes. Actually, this is what this blog was meant to present: my traveling. Actual travel or imaginary ones. Unfortunately, the job(s) and other "social debts" had determined me to stay more enclosed in the grey heat of the sleepy concrete of Bucharest...
I owe thanks to Bulgarian motorcyclists, who were extremely nice and who had suggested places to visit, and one of them (he knows who;)) even worried for us, especially that today, on our return, we were caught in a heavy rain at Cape Kaliakra, so heavy that you could not see the road for 4 metres in front.
I will translate into English all the posts that present Bulgaria, in order to provide our neighbors with a feed-back. I would have tried in Bulgarian, but I still have to learn the language.
So, until morning... (it's already 4.53 a.m), the sleeping beauty must sleep :)
sâmbătă, 2 august 2008
Diăr "coligs" ănd (especially) "friends"
Fen q for yor best uishiz. Let zem fulfil for iu tu :)
Tumorău ai uil bi in holidei, său ai ud nat bi in zi ofis.
If iu uant tu contect mi, pliz rait mi tu ză falouing imeil adresiz:
nuraspund@latelefon.ro
nuam@semnal.ro
mailasati-ma@inpace.ro
ba@damaleshi.ro
ocupat@mereu.ro
mori@ma.ro
FREEEEEEEEEEEEEEEEEEEE-DOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOM!
In sfarsit, dupa 5 ani de chin, am concediu d-ala adevarat... "Promit sa ma fac bine" ;)
Tumorău ai uil bi in holidei, său ai ud nat bi in zi ofis.
If iu uant tu contect mi, pliz rait mi tu ză falouing imeil adresiz:
nuraspund@latelefon.ro
nuam@semnal.ro
mailasati-ma@inpace.ro
ba@damaleshi.ro
ocupat@mereu.ro
mori@ma.ro
FREEEEEEEEEEEEEEEEEEEE-DOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOM!
In sfarsit, dupa 5 ani de chin, am concediu d-ala adevarat... "Promit sa ma fac bine" ;)
joi, 31 iulie 2008
Chipuri
Plec in concediu. Mi-a dat sefu' voie :) Lucrez de putin timp aici, deci nu prea aveam cum sa ma sparg in figuri cu un concediu, da' sefu' (care "e" doi, de fapt) intelege multe.
M-am pus gramada pe facut bagaje pentru Bulgaria, am sortat la greu din cele 3 perechi de pantaloni si 5 tricouri pe care le am :) Vorba aia, ce-i in sifonier e si pe mine. Viziunea mea despre tzoale? Sunt facute ca sa nu iesi gol pe strada. Cred ca se vede al dreaq de tare in halul in care ma imbrac :)) Apreciez insa persoanele ingrijite si imbracate cu bun gust (nu este echivalentul lui "trendy").
Inainte de a ma apuca de DTP, cu foaaaarte multi ani in urma, am lucrat cu o prietena la firma ei. Colaborarea noastra presupunea design vestimentar si s-a extins pana la design de interior si de mobilier. Atunci am invatat sa fac mobila si, ca urmare, mobila din casa mea (fosta, ca actuala e inca goala) a fost facuta cu manutzele astea doua (stangi, da' nu mai conteaza). Haine nu mai am timp sa fac decat foarte, foarte rar si nu prea mai investesc in asemenea chestii, pentru ca am alte prioritati, cum ar fi Suza. Si-i dau ce-mi cere, ca este o bucata din sufletul meu. Celalalt "eu". Unul dintre "eu"-uri, ma rog.
Si, revenind in timpurile noastre, cum sortam io de zor, asa, haine, ma puse dracu' sa caut un DVD cu muzica, ceva mai antrenant, ca mi se lipeau ochii de somn si numai de ordine in dulap n-aveam chef. Zis si facut. Bag DVD-ul in calculator si constat ca nu e muzica pe el, ci o parte din pozele de pe fostul calculator. Evident ca s-a dus dracu' sortatu' hainelor, impachetatu' si pupatu' de "La revedere, Romania! Bulgaria, pazea ca vin!". Pozele sunt din epoci diverse. Ma uit la ele si parca sunt alte persoane, nu eu. Sunt alte "eu"-uri, paralele sau simultane cu mine si cu "eu"-ul numit Suzi.
So... Here I am. Chipurile mele... Enjoy.
.JPG)
.jpg)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
M-am pus gramada pe facut bagaje pentru Bulgaria, am sortat la greu din cele 3 perechi de pantaloni si 5 tricouri pe care le am :) Vorba aia, ce-i in sifonier e si pe mine. Viziunea mea despre tzoale? Sunt facute ca sa nu iesi gol pe strada. Cred ca se vede al dreaq de tare in halul in care ma imbrac :)) Apreciez insa persoanele ingrijite si imbracate cu bun gust (nu este echivalentul lui "trendy").
Inainte de a ma apuca de DTP, cu foaaaarte multi ani in urma, am lucrat cu o prietena la firma ei. Colaborarea noastra presupunea design vestimentar si s-a extins pana la design de interior si de mobilier. Atunci am invatat sa fac mobila si, ca urmare, mobila din casa mea (fosta, ca actuala e inca goala) a fost facuta cu manutzele astea doua (stangi, da' nu mai conteaza). Haine nu mai am timp sa fac decat foarte, foarte rar si nu prea mai investesc in asemenea chestii, pentru ca am alte prioritati, cum ar fi Suza. Si-i dau ce-mi cere, ca este o bucata din sufletul meu. Celalalt "eu". Unul dintre "eu"-uri, ma rog.
Si, revenind in timpurile noastre, cum sortam io de zor, asa, haine, ma puse dracu' sa caut un DVD cu muzica, ceva mai antrenant, ca mi se lipeau ochii de somn si numai de ordine in dulap n-aveam chef. Zis si facut. Bag DVD-ul in calculator si constat ca nu e muzica pe el, ci o parte din pozele de pe fostul calculator. Evident ca s-a dus dracu' sortatu' hainelor, impachetatu' si pupatu' de "La revedere, Romania! Bulgaria, pazea ca vin!". Pozele sunt din epoci diverse. Ma uit la ele si parca sunt alte persoane, nu eu. Sunt alte "eu"-uri, paralele sau simultane cu mine si cu "eu"-ul numit Suzi.
So... Here I am. Chipurile mele... Enjoy.
.JPG)
.jpg)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
miercuri, 30 iulie 2008
Thank You For The Music
Azi am primit un cadou, desi nu este ziua mea :) Sunt tare :))
Evident, glumesc. Sunt - de departe - ultima dintre cei din urma, la care cei mai multi nu se gandesc deloc, putini dintre ei ma injura si si mai putini ma iubesc :) Si eu pe voi. Fara numar ;)
Insa cadoul asta a venit azi intr-un moment in care gaseam destul de dificil sa articulez cuvintele, daramite sa zambesc. Si am zambit. De fapt, am si cantat. Si, daca aveam tupeu, iti si spuneam fata in fata... Nu-s prost crescuta, ci doar un pic salbatica. Nu sufar de lipsa de maniere, ci ma bucur in fiecare secunda de asta :)
Tot ce voiam sa fac era sa-ti spun, asa cum trebuie,... "multumesc"...
Am cautat si eu un cadou, care sper sa te bucure cum m-a bucurat pe mine cel de la tine. Fara imagine, sa poti inchide ochii, sa lasi auzul sa-si primeasca darul. Click si inchide ochii. Esti "safe" si poti zbura. Tot ce ai de facut este sa intinzi aripile...
Evident, glumesc. Sunt - de departe - ultima dintre cei din urma, la care cei mai multi nu se gandesc deloc, putini dintre ei ma injura si si mai putini ma iubesc :) Si eu pe voi. Fara numar ;)
Insa cadoul asta a venit azi intr-un moment in care gaseam destul de dificil sa articulez cuvintele, daramite sa zambesc. Si am zambit. De fapt, am si cantat. Si, daca aveam tupeu, iti si spuneam fata in fata... Nu-s prost crescuta, ci doar un pic salbatica. Nu sufar de lipsa de maniere, ci ma bucur in fiecare secunda de asta :)
Tot ce voiam sa fac era sa-ti spun, asa cum trebuie,... "multumesc"...
Am cautat si eu un cadou, care sper sa te bucure cum m-a bucurat pe mine cel de la tine. Fara imagine, sa poti inchide ochii, sa lasi auzul sa-si primeasca darul. Click si inchide ochii. Esti "safe" si poti zbura. Tot ce ai de facut este sa intinzi aripile...
Sirul numerelor lui Fibonacci
Mi-am amintit de curand o discutie avuta cu cineva cu mult timp in urma. Venise vorba despre adunari si scaderi. Cred ca era o colega invatatoare. Din discutia cu ea (e pasionata de matematica) reiesea ca se poate demonstra matematic ca 1+1=3. Sau poate am inteles gresit. Asa ca am pornit cautarile. Conform sloganului "Just do it", am mers pe traseul "Just Google it" :) Evident ca nu am gasit, pt ca nu am avut rabdare sa trec peste prima pagina de sugestii Google. Asta, pentru ca m-am oprit asupra unui alt concept, sirul numerelor lui Fibonacci.
In anul 1202, Fibonacci cerceta felul in care iepurii se pot inmulti, daca ar trai in conditii ideale (fara boli, cu hrana potrivita etc). A pornit de la o pereche de iepuri nou-nascuti, presupunand ca femela va da nastere unei alte perechi, formata si ea dintr-o femela si un mascul. Presupunand ca toti iepurii traiesc si ca toate femelele produc o pereche de pui in fiecare luna, Fibonacci cauta sa afle cate perechi se nasc intr-un an.
Schema ar fi asta:
Evident, in prima luna, ar fi doar prima pereche. In a doua luna, aceasta pereche da nastere inca unei perechi (cf. regulii ca femela naste 2 pui, o femela si un mascul). La inceputul celei de-a treia luni, vor fi perechea originala, primii lor pui care vor avea si ei pui. Si asa mai departe.
Sirul lui Fibonacci porneste de la 0 si 1 (primele numere naturale) si continua adunand ultimele 2 numere pentru a-l obtine pe urmatorul:
0+1=1
0 1 1 1+1=2
0 1 1 2 1+2=3
0 1 1 2 3..... si asa mai departe, ajungand la niste numere pe care, personal, nu mai stiu cum sa le citesc. Iata un exemplu (nr. 190 in "clasamentul" lui Fibonacci): 2.281.217.241.465.037.496.128.651.402.858.212.007.295. Am pus puncte pentru a marca clasele, dar...
Sirul incepe asa: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377, 610, 987, ...
Ce mi s-a parut extrem de interesant a fost descompunerea in factori primi a acestor numere.
Fiecare dintre acestea este produsul dintre diverse numere prime la o anumita putere si un numar vizibil mai mare, care este si el prim (verificat cu ciurul lui Eratostene).
Iata descompunerea in factori primi a primelor 30 de numere din sirul lui Fibonacci, cu amendamentul ca pe blogul asta nu am descoperit cum se scriu puterile:)) inca. Asa ca o sa folosesc litera p pentru putere si rosu pentru a marca factorii primi care mi s-au parut interesanti:
0 : 0
1 : 1
2 : 1
3 : 2
4 : 3
5 : 5
6 : 8 = 2p3 (adica 2 la puterea a 3-a)
7 : 13
8 : 21 = 3 x 7
9 : 34 = 2 x 17
10 : 55 = 5 x 11
11 : 89
12 : 144 = 2p4 x 3p2
13 : 233
14 : 377 = 13 x 29
15 : 610 = 2 x 5 x 61
16 : 987 = 3 x 7 x 47
17 : 1597
18 : 2584 = 2p3 x 17 x 19
19 : 4181 = 37 x 113
20 : 6765 = 3 x 5 x 11 x 41
21 : 10946 = 2 x 13 x 421
22 : 17711 = 89 x 199
23 : 28657
24 : 46368 = 2p5 x 3p2 x 7 x 23
25 : 75025 = 5p2 x 3001
26 : 121393 = 233 x 521
27 : 196418 = 2 x 17 x 53 x 109
28 : 317811 = 3 x 13 x 29 x 281
29 : 514229
30 : 832040 = 2p3 x 5 x 11 x 31 x 61
Cam in felul asta, Fibonacci a demonstrat cum se face din tzantzar armasar :) O sa spuneti, probabil, "si ce daca?". Faza este ca teoria lui cu insumarea numerelor precedente pentru a obtine un numar nou se regaseste chiar si in forma unor spirale, iar in natura sub forma unor melci.
Foarte tare... Regulile astea sunt verificabile in toate ariile vietii.. Dashtept om...
In anul 1202, Fibonacci cerceta felul in care iepurii se pot inmulti, daca ar trai in conditii ideale (fara boli, cu hrana potrivita etc). A pornit de la o pereche de iepuri nou-nascuti, presupunand ca femela va da nastere unei alte perechi, formata si ea dintr-o femela si un mascul. Presupunand ca toti iepurii traiesc si ca toate femelele produc o pereche de pui in fiecare luna, Fibonacci cauta sa afle cate perechi se nasc intr-un an.
Schema ar fi asta:
Evident, in prima luna, ar fi doar prima pereche. In a doua luna, aceasta pereche da nastere inca unei perechi (cf. regulii ca femela naste 2 pui, o femela si un mascul). La inceputul celei de-a treia luni, vor fi perechea originala, primii lor pui care vor avea si ei pui. Si asa mai departe.
Sirul lui Fibonacci porneste de la 0 si 1 (primele numere naturale) si continua adunand ultimele 2 numere pentru a-l obtine pe urmatorul:
0+1=1
0 1 1 1+1=2
0 1 1 2 1+2=3
0 1 1 2 3..... si asa mai departe, ajungand la niste numere pe care, personal, nu mai stiu cum sa le citesc. Iata un exemplu (nr. 190 in "clasamentul" lui Fibonacci): 2.281.217.241.465.037.496.128.651.402.858.212.007.295. Am pus puncte pentru a marca clasele, dar...
Sirul incepe asa: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377, 610, 987, ...
Ce mi s-a parut extrem de interesant a fost descompunerea in factori primi a acestor numere.
Fiecare dintre acestea este produsul dintre diverse numere prime la o anumita putere si un numar vizibil mai mare, care este si el prim (verificat cu ciurul lui Eratostene).
Iata descompunerea in factori primi a primelor 30 de numere din sirul lui Fibonacci, cu amendamentul ca pe blogul asta nu am descoperit cum se scriu puterile:)) inca. Asa ca o sa folosesc litera p pentru putere si rosu pentru a marca factorii primi care mi s-au parut interesanti:
0 : 0
1 : 1
2 : 1
3 : 2
4 : 3
5 : 5
6 : 8 = 2p3 (adica 2 la puterea a 3-a)
7 : 13
8 : 21 = 3 x 7
9 : 34 = 2 x 17
10 : 55 = 5 x 11
11 : 89
12 : 144 = 2p4 x 3p2
13 : 233
14 : 377 = 13 x 29
15 : 610 = 2 x 5 x 61
16 : 987 = 3 x 7 x 47
17 : 1597
18 : 2584 = 2p3 x 17 x 19
19 : 4181 = 37 x 113
20 : 6765 = 3 x 5 x 11 x 41
21 : 10946 = 2 x 13 x 421
22 : 17711 = 89 x 199
23 : 28657
24 : 46368 = 2p5 x 3p2 x 7 x 23
25 : 75025 = 5p2 x 3001
26 : 121393 = 233 x 521
27 : 196418 = 2 x 17 x 53 x 109
28 : 317811 = 3 x 13 x 29 x 281
29 : 514229
30 : 832040 = 2p3 x 5 x 11 x 31 x 61
Cam in felul asta, Fibonacci a demonstrat cum se face din tzantzar armasar :) O sa spuneti, probabil, "si ce daca?". Faza este ca teoria lui cu insumarea numerelor precedente pentru a obtine un numar nou se regaseste chiar si in forma unor spirale, iar in natura sub forma unor melci.
Foarte tare... Regulile astea sunt verificabile in toate ariile vietii.. Dashtept om...
luni, 28 iulie 2008
"Te iubesc" sau "Aventuri in casa mea"
In fiecare noapte, dupa ce ma descotorosesc, pe rand, de probleme, de telefoane, de hainele cu care am fost imbracata la serviciu si de rutina netului, imi recapat "familia". Nu este o familie ca oricare, membrii ei sunt atat de diferiti si totusi atat de compatibili.
Oricat de obosita as fi, vederea lor spala toata agitatia unei zile marcate de rutina involburata a diverselor evenimente. De cum deschid usa, ma intampina vesel o pereche de licurici mari. In urma lor, din intuneric, apar pitite intr-o blana roscata doua urechiuse si o coada care se agita vesel. Intru in casa, inchid usa si intregul ansamblu licurici-urechi-coada devine rapid unul vocal-instrumental: se aud scancete bucuroase, cu nuante discrete de reprosuri ("Te iubesc, dar iar ai venit tarziu si m-ai lasat singur atata vreme"), iar coada bate toba mare pe usa de la intrare. Urmeaza ploaia de mangaieri si de "Te iubeste mami pe tine, cel mai catzel de pe Pamant". Odata cu ploaia de mangaieri, se intensifica si rapaitul "tobei", asa ca ma vad obligata sa fac doi pasi, ca sa ma indepartez de usa, inainte sa vina vecina aia cu chef de scandal, ca fac galagie.
Drumul mi-l tine un talhar tanar si focos. Nu reusesc nici acum sa-mi dau seama daca in ochii lui s-au jucat candva cremenea si amnarul sau si-au gasit refugiu doua bucatele de magneziu in flacari. Imbracamintea lui de camuflaj cred ca i-a ramas cam mare, caci mereu ma impiedic de ea. El zice ca ma iubeste si considera de cuviinta sa-mi marturiseasca iubirea in timp ce-si impleteste pasii cu ai mei, astfel ca, din cauza asta, de multe ori am imbratisat tandru gresia. Dar, pentru ca e talharul meu tanar si focos, il iert mereu si, in fiecare seara, il primesc langa mine in pat. "Il primesc" este impropriu spus, se urca singur si-si ocupa locul cu o forma de tupeu care frizeaza nesimtirea. Da. El. Motanul. Proaspata achizitie a "familiei", multumita unei prietene care ii cauta, acum o luna, un camin. Si i-a gasit unul, cu doua camere si balcon de 10 metri, in care instaureaza haosul si teroarea.
Supusii-ghivece capituleaza rand pe rand in fatza lui si se pleaca, verificand teoria lui Newton intre pervaz si cimentul balconului.
Supusii-testoase se ascund si rad de el, batjocoritor, de pe fundul acvariului, in timp ce implinesc un dans ritualic pentru mine. Dansul se numeste "Vrem mancare (si vezi ca blanosul asta nu ne lasa in pace)". Ce ti-e si cu ritualurile astea, sa mai zici ca nu exista magie: intotdeauna li se implineste dorinta.
Turul de onoare continua cu dormitorul. Pasesc usor inauntru, de parca as merge pe gheata subtire. Un pas... doi... Ma opresc. Intind usor mana si aprind spoturile atat cat sa vad pe unde merg. Caut din ochi ceva. Si caut, si caut... Ha! Am gasit! Regele salatelor verzi, Regele Iguana, doarme agatzat de costumul meu. Ii vine bine costumul meu verzui, se asorteaza cu pielea lui. De-asta mi-a luat atat sa-l gasesc. Ma apropii de el incetisor si suflu usor spre el, atat cat sa ma simta, dar sa nu se sperie. Deschide intai un ochi, il deschide apoi si pe al doilea... Ma vede. Asteapta. Ce asteapta? Pai asteapta si el portia lui de "Te iubesc" si o galetusa de mangaieri, carora le raspunde inchizand ochii multumit si etaland gusa pe care asteapta, desigur, un pupic. Pupicul de seara.
Cu o raceala de sange albastru, ma intampina imparateasa Pisica. Ei nu-i trebuie "Te iubesc" de la mine, in schimb rucsacelul meu pare mult mai interesant. Stie ea ce stie: i-am adus in chip de ofranda o conserva de ton. Se urca pe scaunel si-si infasoara labutele cu coada. Asteapta ca o adevarata printesa sa pun masa. Spal cele trei castronele care-mi populeaza bucataria si desfac cadoul. Incep sa il impart "frateste", dar ma intrerupe duduitul indepartat care pare sa vina de la parchetul din sufragerie. Zgomotul este urmat de aparitia instantanee a talharului tanar care, fara sa fie invitat si fara sa se spele pe labute, da buzna lacom la masa. Printesa il priveste dojenitor de sus: "Ce mitocan!", pare sa spuna si scoboara din tron pentru a lua loc in capul mesei. Talharul se intinde peste masa si-si imprastie coatele jenandu-i pe meseni. Printesa se incrunta. Se incrunta, dar nu zice nimic. Talharul pare sa nici nu fi observat prezenta ei, de "Pofta buna!" nici nu mai incape vorba. Cu acelasi tupeu cu care cotropeste patul se indreapta spre castronul printesei, desi al lui este inca plin. "Atat! Pana aici!", rabufneste printesa si-i ofera peste urechi, scurt, o labutza cu setul de gheare aferent. Talharul se rusineaza pentru o clipa, apoi se intoarce hulpav la castronelul lui.
La doi pasi pisicesti distanta, sta ansablul vocal-instrumental care acum tace, ca si lautarilor li se face foame, nu? Ansamblul asteapta rabdator, ca de fiecare data, sa termine masa perechea princiara. Evident, talharul tanar da o raita si pe la castronul ansamblului, dar acesta nu zice nimic. Il iarta mereu. Uneori, cand se incing spiritele intre printesa si talhar, intervine cu rabdare si diplomatie si ii desparte.
Talharul a golit castronelul si parca ar mai incerca ceva din acela al printesei. Dar amintirea labutei primite e inca vie, asa ca se linge pe bot multumit si dispare inapoi in sufragerie, unde se instaleaza comod pe telecomanda de la tv.
Printesa, ca orice printesa, mai ciuguleste putin si se declara multumita. Se spala elegant pe labutze si pe mustati si se retrage catre vastele sale apartamente, situate in fotoliul de langa geam. O ultima privire aruncata condescendent talharului tine loc de "Noapte buna, primitivule" si se asterne pe tors...
Intre timp, ansamblul a terminat masa. Si ochii lui danseaza, fac piruete intre ochii mei si usa de la intrare. Am inteles, este timpul sa vedem ce mai face vegetatia din cartier, ce mai fac vecinii cu blana din parc, cati copii mai au, la ce scoli ii dau, ce masini si-au mai cumparat vecinii bipezi si fara blana... Si, desigur, fiecare masina trebuie sa primeasca o nota. Aceasta nota se marcheaza, umed si cald, pe una dintre roti. De catre toti membrii juriului.
Si... ca tot veni vorba: ochii ansamblului fac piruete. E timpul sa plec. Avem niste note de pus:)
Oricat de obosita as fi, vederea lor spala toata agitatia unei zile marcate de rutina involburata a diverselor evenimente. De cum deschid usa, ma intampina vesel o pereche de licurici mari. In urma lor, din intuneric, apar pitite intr-o blana roscata doua urechiuse si o coada care se agita vesel. Intru in casa, inchid usa si intregul ansamblu licurici-urechi-coada devine rapid unul vocal-instrumental: se aud scancete bucuroase, cu nuante discrete de reprosuri ("Te iubesc, dar iar ai venit tarziu si m-ai lasat singur atata vreme"), iar coada bate toba mare pe usa de la intrare. Urmeaza ploaia de mangaieri si de "Te iubeste mami pe tine, cel mai catzel de pe Pamant". Odata cu ploaia de mangaieri, se intensifica si rapaitul "tobei", asa ca ma vad obligata sa fac doi pasi, ca sa ma indepartez de usa, inainte sa vina vecina aia cu chef de scandal, ca fac galagie.
Drumul mi-l tine un talhar tanar si focos. Nu reusesc nici acum sa-mi dau seama daca in ochii lui s-au jucat candva cremenea si amnarul sau si-au gasit refugiu doua bucatele de magneziu in flacari. Imbracamintea lui de camuflaj cred ca i-a ramas cam mare, caci mereu ma impiedic de ea. El zice ca ma iubeste si considera de cuviinta sa-mi marturiseasca iubirea in timp ce-si impleteste pasii cu ai mei, astfel ca, din cauza asta, de multe ori am imbratisat tandru gresia. Dar, pentru ca e talharul meu tanar si focos, il iert mereu si, in fiecare seara, il primesc langa mine in pat. "Il primesc" este impropriu spus, se urca singur si-si ocupa locul cu o forma de tupeu care frizeaza nesimtirea. Da. El. Motanul. Proaspata achizitie a "familiei", multumita unei prietene care ii cauta, acum o luna, un camin. Si i-a gasit unul, cu doua camere si balcon de 10 metri, in care instaureaza haosul si teroarea.
Supusii-ghivece capituleaza rand pe rand in fatza lui si se pleaca, verificand teoria lui Newton intre pervaz si cimentul balconului.
Supusii-testoase se ascund si rad de el, batjocoritor, de pe fundul acvariului, in timp ce implinesc un dans ritualic pentru mine. Dansul se numeste "Vrem mancare (si vezi ca blanosul asta nu ne lasa in pace)". Ce ti-e si cu ritualurile astea, sa mai zici ca nu exista magie: intotdeauna li se implineste dorinta.
Turul de onoare continua cu dormitorul. Pasesc usor inauntru, de parca as merge pe gheata subtire. Un pas... doi... Ma opresc. Intind usor mana si aprind spoturile atat cat sa vad pe unde merg. Caut din ochi ceva. Si caut, si caut... Ha! Am gasit! Regele salatelor verzi, Regele Iguana, doarme agatzat de costumul meu. Ii vine bine costumul meu verzui, se asorteaza cu pielea lui. De-asta mi-a luat atat sa-l gasesc. Ma apropii de el incetisor si suflu usor spre el, atat cat sa ma simta, dar sa nu se sperie. Deschide intai un ochi, il deschide apoi si pe al doilea... Ma vede. Asteapta. Ce asteapta? Pai asteapta si el portia lui de "Te iubesc" si o galetusa de mangaieri, carora le raspunde inchizand ochii multumit si etaland gusa pe care asteapta, desigur, un pupic. Pupicul de seara.
Cu o raceala de sange albastru, ma intampina imparateasa Pisica. Ei nu-i trebuie "Te iubesc" de la mine, in schimb rucsacelul meu pare mult mai interesant. Stie ea ce stie: i-am adus in chip de ofranda o conserva de ton. Se urca pe scaunel si-si infasoara labutele cu coada. Asteapta ca o adevarata printesa sa pun masa. Spal cele trei castronele care-mi populeaza bucataria si desfac cadoul. Incep sa il impart "frateste", dar ma intrerupe duduitul indepartat care pare sa vina de la parchetul din sufragerie. Zgomotul este urmat de aparitia instantanee a talharului tanar care, fara sa fie invitat si fara sa se spele pe labute, da buzna lacom la masa. Printesa il priveste dojenitor de sus: "Ce mitocan!", pare sa spuna si scoboara din tron pentru a lua loc in capul mesei. Talharul se intinde peste masa si-si imprastie coatele jenandu-i pe meseni. Printesa se incrunta. Se incrunta, dar nu zice nimic. Talharul pare sa nici nu fi observat prezenta ei, de "Pofta buna!" nici nu mai incape vorba. Cu acelasi tupeu cu care cotropeste patul se indreapta spre castronul printesei, desi al lui este inca plin. "Atat! Pana aici!", rabufneste printesa si-i ofera peste urechi, scurt, o labutza cu setul de gheare aferent. Talharul se rusineaza pentru o clipa, apoi se intoarce hulpav la castronelul lui.
La doi pasi pisicesti distanta, sta ansablul vocal-instrumental care acum tace, ca si lautarilor li se face foame, nu? Ansamblul asteapta rabdator, ca de fiecare data, sa termine masa perechea princiara. Evident, talharul tanar da o raita si pe la castronul ansamblului, dar acesta nu zice nimic. Il iarta mereu. Uneori, cand se incing spiritele intre printesa si talhar, intervine cu rabdare si diplomatie si ii desparte.
Talharul a golit castronelul si parca ar mai incerca ceva din acela al printesei. Dar amintirea labutei primite e inca vie, asa ca se linge pe bot multumit si dispare inapoi in sufragerie, unde se instaleaza comod pe telecomanda de la tv.
Printesa, ca orice printesa, mai ciuguleste putin si se declara multumita. Se spala elegant pe labutze si pe mustati si se retrage catre vastele sale apartamente, situate in fotoliul de langa geam. O ultima privire aruncata condescendent talharului tine loc de "Noapte buna, primitivule" si se asterne pe tors...
Intre timp, ansamblul a terminat masa. Si ochii lui danseaza, fac piruete intre ochii mei si usa de la intrare. Am inteles, este timpul sa vedem ce mai face vegetatia din cartier, ce mai fac vecinii cu blana din parc, cati copii mai au, la ce scoli ii dau, ce masini si-au mai cumparat vecinii bipezi si fara blana... Si, desigur, fiecare masina trebuie sa primeasca o nota. Aceasta nota se marcheaza, umed si cald, pe una dintre roti. De catre toti membrii juriului.
Si... ca tot veni vorba: ochii ansamblului fac piruete. E timpul sa plec. Avem niste note de pus:)
duminică, 27 iulie 2008
Session Closed
Feb 4 2008, 12:22 AM
Mai este o luna pana la ziua mea. Am "crescut". M-am eliberat.
Am constatat ca este usor sa pui eticheta oamenilor pe care nu-i cunosti. Este usor sa ridici piatra asupra celuilalt, chiar daca tu nu esti mai curat ca el. Nimeni nu ar trebui condamnat daca poate sa-si deschida sufletul, fie ca o face fata in fata, fie ca o face pe un blog. Este nevoie de curaj sa faci asta. Sa accepti ca gresesti, ca nu esti Dumnezeu pe Pamant, ca esti intr-un continuu "surf" pe valurile existentei... Nimeni nu ar trebui judecat prin prisma identitatii tale. Oamenii nu sunt la fel. Daca am fi la fel, am fi extraordinar de plictisitori, mie, una, mi-ar fi lehamite sa ma intalnesc cu mine prin oras, sa stau de vorba cu mine, sa rezolv niste probleme pentru mine sau sa muncesc cu mine. Nimeni nu ar trebui sa incerce sa-l schimbe pe cel/cei de langa el. A game of give and take. Psihologia jocului... Reguli, participanti... timp determinat si loc de desfasurare...
Jocul se incheie aici. Tie, acela care citesti, iti doresc sa-ti gasesti linistea si sa ai curajul sa te deschizi. Sa ai curaj sa plangi, sa ai curaj sa iubesti, sa ai curaj sa faci lucruri interzise, sa ai curaj sa traiesti. Asa cum stii tu mai bine. Eu optez pentru intensitate maxima, pentru ca asa mi-e firea. Si pentru ca nu ma mai tem. Am capatat antrenament si sunt ca dependentii de droguri. Cand te obisnuiesti cu o anumita intensitate, cauti ceva mai mult...
I tried so hard to tell myself that you're gone... / But though you're still with me.... / I've been alone all along...
PS: Aici se incheie mutarea blogului de "dincolo". De fapt, numai pentru "acolo" a fost Session Closed...
Mai este o luna pana la ziua mea. Am "crescut". M-am eliberat.
Am constatat ca este usor sa pui eticheta oamenilor pe care nu-i cunosti. Este usor sa ridici piatra asupra celuilalt, chiar daca tu nu esti mai curat ca el. Nimeni nu ar trebui condamnat daca poate sa-si deschida sufletul, fie ca o face fata in fata, fie ca o face pe un blog. Este nevoie de curaj sa faci asta. Sa accepti ca gresesti, ca nu esti Dumnezeu pe Pamant, ca esti intr-un continuu "surf" pe valurile existentei... Nimeni nu ar trebui judecat prin prisma identitatii tale. Oamenii nu sunt la fel. Daca am fi la fel, am fi extraordinar de plictisitori, mie, una, mi-ar fi lehamite sa ma intalnesc cu mine prin oras, sa stau de vorba cu mine, sa rezolv niste probleme pentru mine sau sa muncesc cu mine. Nimeni nu ar trebui sa incerce sa-l schimbe pe cel/cei de langa el. A game of give and take. Psihologia jocului... Reguli, participanti... timp determinat si loc de desfasurare...
Jocul se incheie aici. Tie, acela care citesti, iti doresc sa-ti gasesti linistea si sa ai curajul sa te deschizi. Sa ai curaj sa plangi, sa ai curaj sa iubesti, sa ai curaj sa faci lucruri interzise, sa ai curaj sa traiesti. Asa cum stii tu mai bine. Eu optez pentru intensitate maxima, pentru ca asa mi-e firea. Si pentru ca nu ma mai tem. Am capatat antrenament si sunt ca dependentii de droguri. Cand te obisnuiesti cu o anumita intensitate, cauti ceva mai mult...
I tried so hard to tell myself that you're gone... / But though you're still with me.... / I've been alone all along...
PS: Aici se incheie mutarea blogului de "dincolo". De fapt, numai pentru "acolo" a fost Session Closed...
Invata sa primesti
Jan 14 2008, 04:40 AM
Pe poteca vietii te izbesti de tot felul de oameni. Fiind drumul ingust (ca de-aia i-am zis poteca), nu te poti feri si descoperi o multitudine de caractere si personalitati la oamenii cu care, la un moment dat, te scalzi in aceeasi "ciorba".
Unii iti zambesc pentru ca te apreciaza cu adevarat, altii te orbesc cu stralucirea zambetului lor ca sa nu apuci sa vezi cutitul ascuns sub toga, unii se poarta urat cu tine din lipsa de educatie, pentru ca nu te suporta sau, pur si simplu, din lenea de a fi diplomati, iar altii se poarta urat pentru ca nu vor sa vezi faptul ca te iubesc si te apreciaza sau, pur si simplu, nu stiu cum sa-ti arate. Astia, ultimii, sunt genul care te "iubesc" "de la distanta", le e frica sa se apropie nu de tine, de oameni, in general. Genul iepurelui de camp.
Ramane sa fii suficient de sigur pe tine si pe experienta ta in ceea ce priveste oamenii, ca sa-ti dai seama in care dintre acestia poti avea incredere. Totul este sa nu uiti ca, atunci cand faci un lucru, sa-l faci cu tot sufletul, dar sa iti mai ramana si pentru alta data . Sufletul uman este o cantitate finita. Daca nu inveti sa dai "in share" ce simti, ceilalti nu te pot intelege si le alimentezi superficialitatea in ceea ce te priveste, desi poate ca ei nu sunt fiinte superficiale. Nimeni nu e de piatra, including yourself. Pe langa asta, daca adaugi si faptul ca esti un bun ascultator, dar un mai prost "povestitor", ajungi sa-ti incarci hardul pana la refuz si sa-ti ineci "partitiile", de nu mai stii pe unde sa-ti "rulezi Windows-ul".
Invata sa primesti. Sa primesti o ora-doua de liniste de la prieteni, care te iubesc si te asculta atunci cand ai nevoie, care stiu ca nu esti de piatra si ca, asemeni tuturor, ai nevoie din cand in cand de cate un Shift+Delete, ca sa te poti mobiliza pentru toate chestiile care urmeaza sa vina. Invata sa primesti prietenie, nu numai sa dai. Sufletul uman este o cantitate finita... Trebuie sa te hranesti de undeva ca sa poti oferi in continuare...
Aaaa, si sa nu uit: e musai sa nu negi nimic din ceea ce te roade. Stii tu, ca ai mai citit pe "aici"...: "demonii" aia...
Pe poteca vietii te izbesti de tot felul de oameni. Fiind drumul ingust (ca de-aia i-am zis poteca), nu te poti feri si descoperi o multitudine de caractere si personalitati la oamenii cu care, la un moment dat, te scalzi in aceeasi "ciorba".
Unii iti zambesc pentru ca te apreciaza cu adevarat, altii te orbesc cu stralucirea zambetului lor ca sa nu apuci sa vezi cutitul ascuns sub toga, unii se poarta urat cu tine din lipsa de educatie, pentru ca nu te suporta sau, pur si simplu, din lenea de a fi diplomati, iar altii se poarta urat pentru ca nu vor sa vezi faptul ca te iubesc si te apreciaza sau, pur si simplu, nu stiu cum sa-ti arate. Astia, ultimii, sunt genul care te "iubesc" "de la distanta", le e frica sa se apropie nu de tine, de oameni, in general. Genul iepurelui de camp.
Ramane sa fii suficient de sigur pe tine si pe experienta ta in ceea ce priveste oamenii, ca sa-ti dai seama in care dintre acestia poti avea incredere. Totul este sa nu uiti ca, atunci cand faci un lucru, sa-l faci cu tot sufletul, dar sa iti mai ramana si pentru alta data . Sufletul uman este o cantitate finita. Daca nu inveti sa dai "in share" ce simti, ceilalti nu te pot intelege si le alimentezi superficialitatea in ceea ce te priveste, desi poate ca ei nu sunt fiinte superficiale. Nimeni nu e de piatra, including yourself. Pe langa asta, daca adaugi si faptul ca esti un bun ascultator, dar un mai prost "povestitor", ajungi sa-ti incarci hardul pana la refuz si sa-ti ineci "partitiile", de nu mai stii pe unde sa-ti "rulezi Windows-ul".
Invata sa primesti. Sa primesti o ora-doua de liniste de la prieteni, care te iubesc si te asculta atunci cand ai nevoie, care stiu ca nu esti de piatra si ca, asemeni tuturor, ai nevoie din cand in cand de cate un Shift+Delete, ca sa te poti mobiliza pentru toate chestiile care urmeaza sa vina. Invata sa primesti prietenie, nu numai sa dai. Sufletul uman este o cantitate finita... Trebuie sa te hranesti de undeva ca sa poti oferi in continuare...
Aaaa, si sa nu uit: e musai sa nu negi nimic din ceea ce te roade. Stii tu, ca ai mai citit pe "aici"...: "demonii" aia...
Rosu
Feb 2 2008, 06:44 PM
Prea multe circuite deschise suprasolicita sistemul. Se cam incinge.
Campul arde in urma mea. Am ars satele, casele, fanul, am otravit fantanile... Nu las pe nimeni...
Mana danseaza. Degetele
Urmaresc conturul buzelor tale
Lent... Un dans cald, ca intre prietenii
Tinuti departe mult timp
Unul de celalalt. Imbraca-mi mana in rasuflarea ta,
Mangai-o si canta-i. Las-o sa danseze. Asa
E ea, mai copil. Trebuie sa invete
Sa simta. Da-da, sa simta,
Copiii asa sunt.
Prea multe circuite deschise suprasolicita sistemul. Se cam incinge.
Campul arde in urma mea. Am ars satele, casele, fanul, am otravit fantanile... Nu las pe nimeni...
Mana danseaza. Degetele
Urmaresc conturul buzelor tale
Lent... Un dans cald, ca intre prietenii
Tinuti departe mult timp
Unul de celalalt. Imbraca-mi mana in rasuflarea ta,
Mangai-o si canta-i. Las-o sa danseze. Asa
E ea, mai copil. Trebuie sa invete
Sa simta. Da-da, sa simta,
Copiii asa sunt.
Sa fii Dumnezeu macar pentru o zi
Jan 12 2008, 08:12 PM
15 mai 1998
O dimineata insorita bate la geam. Ma trezeste tata sa plec la munca. Ma asteapta elevii, nu pot sa intarzii. Bem cafeaua impreuna. Radem amandoi de mine, de imaturitatea mea intr-o anumita problema. Ma milogesc de el sa ma duca la scoala cu masina, ca mi-e lene sa iau RATB-ul si sa schimb 18762626 de mijloace de transport. Comenteaza ceva, dar totusi face asta. Nu mereu imi face poftele, dar incearca sa imi indeplineasca dorintele, desi carcoteste inainte.
La scoala, rasete si veselie. Elevii sunt mai haiosi ca oricand, rad cu gura pana la urechi de prostioarele lor. Secretara scolii ma cheama la telefon. Las copiii in grija ei si ma duc sa vorbesc. "Tata e in salvare. Cum termini orele, ne vedem la Municipal." Pun telefonul in furca, incercand sa-mi dau seama daca ce am auzit e real sau doar mi s-a parut. Nu-mi vine sa cred. Nu poate fi tata sau, daca e el, nu poate fi nimic grav! Este un om atat de tare, o constitutie robusta. Marina si boxul i-au priit si l-au cladit bine. Tata e cel mai sanatos om. Nu poate fi adevarat...
21 mai 1998
Fumez pe ascuns o tigara, afara din spital. Asteptam toate trei (mama, sor-mea si eu) rezultatul operatiei. Diagnosticul. "Imi pare rau, doamna, sotul dumneavoastra are cancer." Irealul a devenit dintr-odata mult prea real, s-a instalat panica. "Nu tata, nu poate fi tata, taticul meu e doar putin bolnav, da' se va face bine, stiu eu ca se va face bine! Trebuie sa se faca bine!"
26-27 iunie 1999
O rafuiala intre 2 familii de rromi a avut ca rezultat 7 victime cu plagi taiate. Aproape de miezul noptii, una dintre ele a incetat din viata. Sotia respectivului a iesit urland din spital. O aud de la etajul 3: "De ce ai murit? Vino sa-ti vezi copilasii! Nu-i lasa singuri!".
O aud, desi am castile pe urechi. Ascult "Luna plina" al lui Iris. "Sa nu crezi ce-ti spun acum/..." Si urletul disperat de jos, din parcarea spitalului, completeaza absurd: "Vino sa-ti vezi copilasii! Nu-i lasa singuri!".
E a treia zi de coma a lui tati. Joi venise preotul. Tata nu era un om credincios, dar totusi s-a spovedit si s-a impartasit. Imediat dupa asta, a intrat in coma. N-a mai stiut de el. Toata noaptea de sambata s-a zbatut in pat. Nu era constient. Febra 41 si in urcare. Stau langa el, ii urmaresc perfuzia. Misca picioarele necontrolat, dar parca ar vrea sa plece, sa fuga. Cu cateva ore in urma, discret, asistentele au mutat toti pacientii din salonul lui in altele... Mainile sunt fierbinti si reci totodata... Sau nu mai stiu eu ce simt... Parca sunt drogata cu ceva... Unghiile - usor violacee... Citesc in ochii asistentei de garda ce nu voiam sa stiu... A sosit clipa. Clipa aceea. O clipa care poate dura cateva secunde sau ore intregi. Ii scot usor branula. Asistenta inchide ochii ingaduitor. Ea stie... Si femeia aia care urla de disperare jos... Ma panichez... Ii pun castile pe urechi lui tati... "Baby, baby, baby, tu vei fi a mea..." Sper sa auda muzica, nu urletele de jos, nu vreau sa se sperie si sa renunte la lupta. Eu sunt langa el si lupt, lupt, sunt langa el si lupt, sunt langa el si lupt, si el trebuie sa lupte, asa cum lupt eu, nu-l las singur, trebuie sa lupte, stie ca sunt langa el... Stie...
Zbaterea se opreste... Tati nu mai misca picioarele... A deschis ochii. Inima mea salta de bucurie pentru o clipa: si-a revenit. "Ce faci, tati, cum esti?"... Tati nu raspunde... Ochii lui fixeaza, pentru cateva secunde, o icoana pe un perete. Ochii lui sunt scaldati de o apa tulbure. Privirea se misca usor, prin colturile camerei, dar ochii par sa nu vada nimic... Nu ma vede ca sunt aplecata asupra lui. Nu ma vede, dar ma simte. Ma stie. Stie ca sunt acolo, stiu sigur ca stie... O casca ii cade de la ureche. Trag walkman-ul deoparte si-l inchid... Nu mai are nevoie de el. Are nevoie doar de liniste...
Cu ultima farama de ratiune, imi stapanesc lacrimile. "Hai, tati, linisteste-te. Totul e bine, pleaca linistit. Sunt aici si raman cu tine pana la capat. Inchide ochisorii si odihneste-te.." As vrea sa-i spun sa nu plece, sa nu ma lase, sa stea langa mine. Imi dau seama ca se chinuie si ca sunt egoista. Lacrimile imi stau in gat, urletele retinute ma sugruma, dar nu schitez nimic... Incerc sa-mi pastrez calmul in voce. Lumanarea arde... "Uite, tati, lumina... Odihneste-te, inchide ochisorii si odihneste-te..." Ca de obicei, tata ma asculta... Asistenta e langa mine... Se uita la ceas... 04.10... iese din salon si pleaca spre hartiile ei, ca o fantoma alba...
Tati a inchis ochii si inima lui s-a oprit. Imi vine sa strig ca femeia aia de jos, dar tac, ca sa nu-l chinui... Il las sa se duca, sa-si gaseasca linistea. Pescarusul meu a zburat... E liber...
15 mai 1998
O dimineata insorita bate la geam. Ma trezeste tata sa plec la munca. Ma asteapta elevii, nu pot sa intarzii. Bem cafeaua impreuna. Radem amandoi de mine, de imaturitatea mea intr-o anumita problema. Ma milogesc de el sa ma duca la scoala cu masina, ca mi-e lene sa iau RATB-ul si sa schimb 18762626 de mijloace de transport. Comenteaza ceva, dar totusi face asta. Nu mereu imi face poftele, dar incearca sa imi indeplineasca dorintele, desi carcoteste inainte.
La scoala, rasete si veselie. Elevii sunt mai haiosi ca oricand, rad cu gura pana la urechi de prostioarele lor. Secretara scolii ma cheama la telefon. Las copiii in grija ei si ma duc sa vorbesc. "Tata e in salvare. Cum termini orele, ne vedem la Municipal." Pun telefonul in furca, incercand sa-mi dau seama daca ce am auzit e real sau doar mi s-a parut. Nu-mi vine sa cred. Nu poate fi tata sau, daca e el, nu poate fi nimic grav! Este un om atat de tare, o constitutie robusta. Marina si boxul i-au priit si l-au cladit bine. Tata e cel mai sanatos om. Nu poate fi adevarat...
21 mai 1998
Fumez pe ascuns o tigara, afara din spital. Asteptam toate trei (mama, sor-mea si eu) rezultatul operatiei. Diagnosticul. "Imi pare rau, doamna, sotul dumneavoastra are cancer." Irealul a devenit dintr-odata mult prea real, s-a instalat panica. "Nu tata, nu poate fi tata, taticul meu e doar putin bolnav, da' se va face bine, stiu eu ca se va face bine! Trebuie sa se faca bine!"
26-27 iunie 1999
O rafuiala intre 2 familii de rromi a avut ca rezultat 7 victime cu plagi taiate. Aproape de miezul noptii, una dintre ele a incetat din viata. Sotia respectivului a iesit urland din spital. O aud de la etajul 3: "De ce ai murit? Vino sa-ti vezi copilasii! Nu-i lasa singuri!".
O aud, desi am castile pe urechi. Ascult "Luna plina" al lui Iris. "Sa nu crezi ce-ti spun acum/..." Si urletul disperat de jos, din parcarea spitalului, completeaza absurd: "Vino sa-ti vezi copilasii! Nu-i lasa singuri!".
E a treia zi de coma a lui tati. Joi venise preotul. Tata nu era un om credincios, dar totusi s-a spovedit si s-a impartasit. Imediat dupa asta, a intrat in coma. N-a mai stiut de el. Toata noaptea de sambata s-a zbatut in pat. Nu era constient. Febra 41 si in urcare. Stau langa el, ii urmaresc perfuzia. Misca picioarele necontrolat, dar parca ar vrea sa plece, sa fuga. Cu cateva ore in urma, discret, asistentele au mutat toti pacientii din salonul lui in altele... Mainile sunt fierbinti si reci totodata... Sau nu mai stiu eu ce simt... Parca sunt drogata cu ceva... Unghiile - usor violacee... Citesc in ochii asistentei de garda ce nu voiam sa stiu... A sosit clipa. Clipa aceea. O clipa care poate dura cateva secunde sau ore intregi. Ii scot usor branula. Asistenta inchide ochii ingaduitor. Ea stie... Si femeia aia care urla de disperare jos... Ma panichez... Ii pun castile pe urechi lui tati... "Baby, baby, baby, tu vei fi a mea..." Sper sa auda muzica, nu urletele de jos, nu vreau sa se sperie si sa renunte la lupta. Eu sunt langa el si lupt, lupt, sunt langa el si lupt, sunt langa el si lupt, si el trebuie sa lupte, asa cum lupt eu, nu-l las singur, trebuie sa lupte, stie ca sunt langa el... Stie...
Zbaterea se opreste... Tati nu mai misca picioarele... A deschis ochii. Inima mea salta de bucurie pentru o clipa: si-a revenit. "Ce faci, tati, cum esti?"... Tati nu raspunde... Ochii lui fixeaza, pentru cateva secunde, o icoana pe un perete. Ochii lui sunt scaldati de o apa tulbure. Privirea se misca usor, prin colturile camerei, dar ochii par sa nu vada nimic... Nu ma vede ca sunt aplecata asupra lui. Nu ma vede, dar ma simte. Ma stie. Stie ca sunt acolo, stiu sigur ca stie... O casca ii cade de la ureche. Trag walkman-ul deoparte si-l inchid... Nu mai are nevoie de el. Are nevoie doar de liniste...
Cu ultima farama de ratiune, imi stapanesc lacrimile. "Hai, tati, linisteste-te. Totul e bine, pleaca linistit. Sunt aici si raman cu tine pana la capat. Inchide ochisorii si odihneste-te.." As vrea sa-i spun sa nu plece, sa nu ma lase, sa stea langa mine. Imi dau seama ca se chinuie si ca sunt egoista. Lacrimile imi stau in gat, urletele retinute ma sugruma, dar nu schitez nimic... Incerc sa-mi pastrez calmul in voce. Lumanarea arde... "Uite, tati, lumina... Odihneste-te, inchide ochisorii si odihneste-te..." Ca de obicei, tata ma asculta... Asistenta e langa mine... Se uita la ceas... 04.10... iese din salon si pleaca spre hartiile ei, ca o fantoma alba...
Tati a inchis ochii si inima lui s-a oprit. Imi vine sa strig ca femeia aia de jos, dar tac, ca sa nu-l chinui... Il las sa se duca, sa-si gaseasca linistea. Pescarusul meu a zburat... E liber...
Happiness Is A Loaded Gun
Jan 9 2008, 05:36 PM
M-as distra copios daca, intr-o zi, intrand intr-o librarie, as gasi pe rafturi o carte care sa se intituleze: "Fericirea - instructiuni de descoperire si utilizare" :)) Pun pariu ca ar fi un best-seller.
Exista "Jurnalul fericirii" al lui Steinhardt. Dar nu are legatura cu ce vreau eu sa scriu aici.
Am ajuns sa ma manance degetzelele daca nu scriu pe blog macar un rand in fiecare zi. :) Asta e un obicei proaspat capatat, dupa cel al cititului pe net. Citesc orice, e ca o foame de informatie care trebuie potolita musai. Daca nu citesc, intru in "sevraj lecturistic" :))
De fo saptamana, ma delectez cu diverse subiecte, dar cele care mi-au retinut atentia au fost constructia sinelor si sistemul de franare la trenuri. Recomand, este f interesant. Numai ca uneori ma satur si eu de propriile mele sugestii de lectura, asa ca mai cer de la prieteni. Chiar ieri s-a intamplat asta. Rezultatul?
Din 7 linkuri, 1 era catre bikez.com, 1 catre moto.it, 1 catre site-ul unui grafician-designer roman f talentat si 4 catre acelasi subiect. Acestea 4 din urma proveneau de la persoane care nu se cunosc, fac parte din cercuri diferite. Nici linkurile nu erau identice, doar subiectul abordat era acelasi.
Primul pe care l-am accesat a fost cel venit de la un fost coleg de la firma, care m-a distrat, pentru ca era eva.ro. Superhaios sa-ti dea link un barbat catre eva.ro, fara sa te trimita la cratita. :)) N-am ras de fatza cu el, ca sa nu-l necajesc, dar am citit atent.
Era un articol scris de o tanti psiholog care, dupa o scurta prezentare, insira ca pe margele caile prin care sa atingi fericirea. Parerile, pertinente, de altfel, si fundamentate pe cunostinte in domeniu, nu mi-au dat insa nicio solutie. Pentru ca "retzetele" nu sunt retzete pentru toti, fiecare isi gaseste (sau nu) calea lui. Fiecare trebuie sa lupte cu demonii pe care ii are, nu sa-i hraneasca, pentru ca demonii sunt lacomi si acapareaza tot... Si demonii astia au obiceiul sa-ti sopteasca la ureche lucruri duuuuulci... Sa te faca dependenti de soaptele lor... Pana cand te indepartezi de lume si de tine. Te insingurezi fara sa-ti dai seama si, cand in sfarsit realizezi, e destul de tarziu si uneori ireparabila pierderea...
Cica fericirea trebuie observata la altii, analizata si practicata, trebuie dorita din tot sufletul. Da, fericirea e un exercitiu. O ecuatie. O ecuatie cu multe necunoscute pe care trebuie sa le "dresezi". Si prima necunoscuta esti tu...
Parafrazandu-l pe Alice Cooper, spun ca "Happiness is a loaded gun"... Si completez, amintind de bancul ala haios: depinde de care parte a... tzevii esti...
M-as distra copios daca, intr-o zi, intrand intr-o librarie, as gasi pe rafturi o carte care sa se intituleze: "Fericirea - instructiuni de descoperire si utilizare" :)) Pun pariu ca ar fi un best-seller.
Exista "Jurnalul fericirii" al lui Steinhardt. Dar nu are legatura cu ce vreau eu sa scriu aici.
Am ajuns sa ma manance degetzelele daca nu scriu pe blog macar un rand in fiecare zi. :) Asta e un obicei proaspat capatat, dupa cel al cititului pe net. Citesc orice, e ca o foame de informatie care trebuie potolita musai. Daca nu citesc, intru in "sevraj lecturistic" :))
De fo saptamana, ma delectez cu diverse subiecte, dar cele care mi-au retinut atentia au fost constructia sinelor si sistemul de franare la trenuri. Recomand, este f interesant. Numai ca uneori ma satur si eu de propriile mele sugestii de lectura, asa ca mai cer de la prieteni. Chiar ieri s-a intamplat asta. Rezultatul?
Din 7 linkuri, 1 era catre bikez.com, 1 catre moto.it, 1 catre site-ul unui grafician-designer roman f talentat si 4 catre acelasi subiect. Acestea 4 din urma proveneau de la persoane care nu se cunosc, fac parte din cercuri diferite. Nici linkurile nu erau identice, doar subiectul abordat era acelasi.
Primul pe care l-am accesat a fost cel venit de la un fost coleg de la firma, care m-a distrat, pentru ca era eva.ro. Superhaios sa-ti dea link un barbat catre eva.ro, fara sa te trimita la cratita. :)) N-am ras de fatza cu el, ca sa nu-l necajesc, dar am citit atent.
Era un articol scris de o tanti psiholog care, dupa o scurta prezentare, insira ca pe margele caile prin care sa atingi fericirea. Parerile, pertinente, de altfel, si fundamentate pe cunostinte in domeniu, nu mi-au dat insa nicio solutie. Pentru ca "retzetele" nu sunt retzete pentru toti, fiecare isi gaseste (sau nu) calea lui. Fiecare trebuie sa lupte cu demonii pe care ii are, nu sa-i hraneasca, pentru ca demonii sunt lacomi si acapareaza tot... Si demonii astia au obiceiul sa-ti sopteasca la ureche lucruri duuuuulci... Sa te faca dependenti de soaptele lor... Pana cand te indepartezi de lume si de tine. Te insingurezi fara sa-ti dai seama si, cand in sfarsit realizezi, e destul de tarziu si uneori ireparabila pierderea...
Cica fericirea trebuie observata la altii, analizata si practicata, trebuie dorita din tot sufletul. Da, fericirea e un exercitiu. O ecuatie. O ecuatie cu multe necunoscute pe care trebuie sa le "dresezi". Si prima necunoscuta esti tu...
Parafrazandu-l pe Alice Cooper, spun ca "Happiness is a loaded gun"... Si completez, amintind de bancul ala haios: depinde de care parte a... tzevii esti...
Cum ar fi...
Jan 8 2008, 11:16 PM
... daca intr-o zi mi s-ar pune pata aia neagra si as lua-o pe Suzi la un tandem spre Sibiu? Am petrecut clipe minunate in compania prietenilor, de Revelion, si simt nevoia sa ma reintorc acolo. Nu stiu de ce, parca ma trage cineva cu atza. Am fost fericita 5 zile. Fericita. De langa mine au lipsit animalele si Suzi, si totusi au fost cu mine tot timpul.
Parca ma simteam vinovata ca nu am luat-o pe Suzi cu mine, mai ales ca, la dus, drumul a fost foarte uscat (dar foarte frig afara). A nins insa si mi-am mai potolit constiinta.
Fara exagerare, Suzi e cel mai misto lucru care mi s-a intamplat si tine loc de multe chestii carora, in mod normal, le-as resimti lipsa. Cum ar fi, de exemplu, casa mea (la care inca nu s-au terminat lucrarile de amenajare, de zici ca e vreun pui de palat imperial - motiv pt care "joc" in deplasare, la ai mei, de fo 3 luni si ceva) si perechea aia perfecta pe care n-o gasesc si pe care am incetat s-o mai caut. Ei bine, Suzi are talentul asta de a "spala" toate necazurile. Va dati seama ce tragedie e pe mine acum cu fleshcaiala asta de pe jos... Ca as pleca eu cu ea, dar nu stiu daca toate strazile sunt deszapezite si, decat sa fac vreun pocinog,.. mai bine mai astept... Si staaaaau ...si astept ...si scriu pe blog..., doar-doar o veni primavara mai repede...
Imi petrec timpul intre casa si munca, intre muzica si liniste, intre odihna si agitatie. Incerc sa-mi aduc la suprafata epava, in virtutea ultimelor evenimente din viata mea, si nu reusesc. Ce este cel mai dureros este ca nu simt nimic... Nici dragoste, nici ura, nici bucurie, nici tristete... Stau suspendata cumva "intre lumi", ca neviii si nemortii, asteptand un pic de gravitatie care sa ma lase sa urc spre cer sau sa ma duca in pamant...
In jurul meu se perinda oameni multi... oameni diferiti... Nu ma cheama nimic. Poate ca jumatatea mea s-a plictisit si...
... daca intr-o zi mi s-ar pune pata aia neagra si as lua-o pe Suzi la un tandem spre Sibiu? Am petrecut clipe minunate in compania prietenilor, de Revelion, si simt nevoia sa ma reintorc acolo. Nu stiu de ce, parca ma trage cineva cu atza. Am fost fericita 5 zile. Fericita. De langa mine au lipsit animalele si Suzi, si totusi au fost cu mine tot timpul.
Parca ma simteam vinovata ca nu am luat-o pe Suzi cu mine, mai ales ca, la dus, drumul a fost foarte uscat (dar foarte frig afara). A nins insa si mi-am mai potolit constiinta.
Fara exagerare, Suzi e cel mai misto lucru care mi s-a intamplat si tine loc de multe chestii carora, in mod normal, le-as resimti lipsa. Cum ar fi, de exemplu, casa mea (la care inca nu s-au terminat lucrarile de amenajare, de zici ca e vreun pui de palat imperial - motiv pt care "joc" in deplasare, la ai mei, de fo 3 luni si ceva) si perechea aia perfecta pe care n-o gasesc si pe care am incetat s-o mai caut. Ei bine, Suzi are talentul asta de a "spala" toate necazurile. Va dati seama ce tragedie e pe mine acum cu fleshcaiala asta de pe jos... Ca as pleca eu cu ea, dar nu stiu daca toate strazile sunt deszapezite si, decat sa fac vreun pocinog,.. mai bine mai astept... Si staaaaau ...si astept ...si scriu pe blog..., doar-doar o veni primavara mai repede...
Imi petrec timpul intre casa si munca, intre muzica si liniste, intre odihna si agitatie. Incerc sa-mi aduc la suprafata epava, in virtutea ultimelor evenimente din viata mea, si nu reusesc. Ce este cel mai dureros este ca nu simt nimic... Nici dragoste, nici ura, nici bucurie, nici tristete... Stau suspendata cumva "intre lumi", ca neviii si nemortii, asteptand un pic de gravitatie care sa ma lase sa urc spre cer sau sa ma duca in pamant...
In jurul meu se perinda oameni multi... oameni diferiti... Nu ma cheama nimic. Poate ca jumatatea mea s-a plictisit si...
Pink Floyd
Jan 7 2008, 02:57 AM
Mi-am amintit zilele astea de "The Wall" al lui Pink Floyd. Cand am vazut prima data filmul, aveam o varsta destul de frageda, asa ca multe dintre metafore nu aveau ecou in inima mea.
Azi ma uitam la autistii din metrou (aia care merg cu casti in urechi si dau din cap de unii singuri). Chiar autisti, complet absenti.
Intr-o statie de autobuz, unei femei i s-a facut rau. S-au apropiat 2-3-5 oameni, care, in loc sa o ajute, mai mult se lamentau si, intr-un final, au plecat, lasand-o (bucurosi ca au scapat de o responsabilitate nedorita) in grija cuiva care parea ca stie ce face. Ei bine, doar parea. Nu stia ce face, dar isi pastrase sangele rece.
Imi amintesc fetzele copiilor in "The Wall"... ma uit la oamenii care trec pe langa mine. All in all it's just another brick in the wall...
Mi-am amintit zilele astea de "The Wall" al lui Pink Floyd. Cand am vazut prima data filmul, aveam o varsta destul de frageda, asa ca multe dintre metafore nu aveau ecou in inima mea.
Azi ma uitam la autistii din metrou (aia care merg cu casti in urechi si dau din cap de unii singuri). Chiar autisti, complet absenti.
Intr-o statie de autobuz, unei femei i s-a facut rau. S-au apropiat 2-3-5 oameni, care, in loc sa o ajute, mai mult se lamentau si, intr-un final, au plecat, lasand-o (bucurosi ca au scapat de o responsabilitate nedorita) in grija cuiva care parea ca stie ce face. Ei bine, doar parea. Nu stia ce face, dar isi pastrase sangele rece.
Imi amintesc fetzele copiilor in "The Wall"... ma uit la oamenii care trec pe langa mine. All in all it's just another brick in the wall...
Ramuri si radacini
Jan 6 2008, 06:31 AM
Intr-o dimineata, copacul isi intinse ramurile catre soare. Dar soarele era departe, iar copacul ramase asa, pierdut...
Intr-o dimineata, am intins mainile catre... Dar "catre" era departe si am ramas asa, pierduta...
La un moment dat, realizezi ca nu prea ai o directie catre care sa-ti indrepti mainile. "Mai am radacinile totusi", gandeste copacul din tine. "Ia sa ma opintesc in ele, sa ma intind pana ajung la soare." Dar radacinile nu mai sunt, niste cari flamanzi le-au ros putin cate putin. Si, in linistea torida de dupa-amiaza, se aude un bufnet... Un nor de praf il insoteste... "Another one bites the dust", te gandesti. Dar, din pacate, acel "another one" esti chiar tu.
.JPG)
Explica asta celor de langa tine si vei vedea ca nu inteleg.
Intr-o dimineata, copacul isi intinse ramurile catre soare. Dar soarele era departe, iar copacul ramase asa, pierdut...
Intr-o dimineata, am intins mainile catre... Dar "catre" era departe si am ramas asa, pierduta...
La un moment dat, realizezi ca nu prea ai o directie catre care sa-ti indrepti mainile. "Mai am radacinile totusi", gandeste copacul din tine. "Ia sa ma opintesc in ele, sa ma intind pana ajung la soare." Dar radacinile nu mai sunt, niste cari flamanzi le-au ros putin cate putin. Si, in linistea torida de dupa-amiaza, se aude un bufnet... Un nor de praf il insoteste... "Another one bites the dust", te gandesti. Dar, din pacate, acel "another one" esti chiar tu.
.JPG)
Explica asta celor de langa tine si vei vedea ca nu inteleg.
Simplu nu este egal cu usor
Jan 4 2008, 03:43 AM
Am mai spus-o pe undeva, dar nu-mi amintesc exact in ce context: oamenii au nevoie de incurcaturi si "complicatzenii" ca sa simta ca traiesc. Asta, in ciuda faptului ca viata e simpla.
Exista momente in care ar fi foarte simplu sa spui "nu", dar nu e usor. Exista momente in care ai vrea sa spui, simplu, "da", dar e greu. Ti-e lehamite si totusi simplu sa scrii pe blog despre astea, desi nu e deloc usor. Ai vrea sa le spui cuiva in care bate o inima, nu cuiva care se conserva la rece tinand in cusca pieptului un cub de marmura rosie... Ar fi simplu, dar niciodata usor.
Ar trebui inventate blogurile in care sa nu poti edita ce ai scris; in felul acesta, le-ai da altora de stire despre cum esti tu cel ascuns in noaptea ta, nu cel pe care-l vad ei in ziua lor. N-ai putea minti, probabil, si n-ai putea ascunde scheletii din dulap cu atata indarjire cum o faci atunci cand stii ca poti sterge ce ai scris, pe motiv ca "nu suna bine". Nici nu trebuie sa "sune bine": ala esti tu, "tu"-ul real. Cu sincopele, armoniile si disonantele tale...
Am spus simplu "nu" si n-a fost deloc usor. As fi vrut sa spun "da", dar nu am putut. Am spus "nu" si am facut "da" - asta e cea mai mare prostie. Sper sa nu se fi prins nimeni. Speranta moare ultima, deh..
Am mai spus-o pe undeva, dar nu-mi amintesc exact in ce context: oamenii au nevoie de incurcaturi si "complicatzenii" ca sa simta ca traiesc. Asta, in ciuda faptului ca viata e simpla.
Exista momente in care ar fi foarte simplu sa spui "nu", dar nu e usor. Exista momente in care ai vrea sa spui, simplu, "da", dar e greu. Ti-e lehamite si totusi simplu sa scrii pe blog despre astea, desi nu e deloc usor. Ai vrea sa le spui cuiva in care bate o inima, nu cuiva care se conserva la rece tinand in cusca pieptului un cub de marmura rosie... Ar fi simplu, dar niciodata usor.
Ar trebui inventate blogurile in care sa nu poti edita ce ai scris; in felul acesta, le-ai da altora de stire despre cum esti tu cel ascuns in noaptea ta, nu cel pe care-l vad ei in ziua lor. N-ai putea minti, probabil, si n-ai putea ascunde scheletii din dulap cu atata indarjire cum o faci atunci cand stii ca poti sterge ce ai scris, pe motiv ca "nu suna bine". Nici nu trebuie sa "sune bine": ala esti tu, "tu"-ul real. Cu sincopele, armoniile si disonantele tale...
Am spus simplu "nu" si n-a fost deloc usor. As fi vrut sa spun "da", dar nu am putut. Am spus "nu" si am facut "da" - asta e cea mai mare prostie. Sper sa nu se fi prins nimeni. Speranta moare ultima, deh..
Scrisoare catre Mos Craciun
Nov 30 2007, 04:04 PM
Draga Mosule,
De mica, am invatat ca poti fi fericit cerand foarte putin de la viata. Un om nu are nevoie de bani, bijuterii, faima, femei/barbati, case si masini pana le pierde numarul...
Am invatat ca fericirea si multumirea le gasesti in interior, departe de privirile iscoditoare ale altora. Cand te regasesti, dupa o lunga perioada in care te-ai pierdut prin ceata problemelor cotidiene, si cand reusesti sa te impaci tu cu tine insuti, lumina ta din interior straluceste ca o Stea a Nordului pt ceilalti. Atunci le poti fi cu adevarat de ajutor. Optimismul tau este molipsitor, ridica tonusul si ofera sprijin celor care inca mai sunt prinsi in valtoarea cenusie a vietii.
Educatia pe care am primit-o de la familie si prieteni a presupus dragoste si ajutor dezinteresat pt cei din jur.
Ce-mi doresc eu de Craciun? Imi doresc sa nu mai fiu luata de fraiera...
Am analizat toate chestiile care s-au petrecut in viata mea in ultima perioada si am ajuns la concluzia ca e mai sanatos sa mergi dupa dictonul "Orice om este o jigodie pana dovedeste contrariul". Numai ca io nu vreau sa fiu "sanatoasa" si-mi doresc ca si ceilalti sa fie la fel de "bolnavi"ca mine.
Vreau sa raman mereu "bolnava" si sa stiu ca existenta mea a fost, cu adevarat, de folos cuiva.
In rest, Mosule, nu prea am nevoie de nimic... Daca e ceva, o sa cer la anu'...
Te imbratiseaza copilul vesnic si naiv,
Kali
Draga Mosule,
De mica, am invatat ca poti fi fericit cerand foarte putin de la viata. Un om nu are nevoie de bani, bijuterii, faima, femei/barbati, case si masini pana le pierde numarul...
Am invatat ca fericirea si multumirea le gasesti in interior, departe de privirile iscoditoare ale altora. Cand te regasesti, dupa o lunga perioada in care te-ai pierdut prin ceata problemelor cotidiene, si cand reusesti sa te impaci tu cu tine insuti, lumina ta din interior straluceste ca o Stea a Nordului pt ceilalti. Atunci le poti fi cu adevarat de ajutor. Optimismul tau este molipsitor, ridica tonusul si ofera sprijin celor care inca mai sunt prinsi in valtoarea cenusie a vietii.
Educatia pe care am primit-o de la familie si prieteni a presupus dragoste si ajutor dezinteresat pt cei din jur.
Ce-mi doresc eu de Craciun? Imi doresc sa nu mai fiu luata de fraiera...
Am analizat toate chestiile care s-au petrecut in viata mea in ultima perioada si am ajuns la concluzia ca e mai sanatos sa mergi dupa dictonul "Orice om este o jigodie pana dovedeste contrariul". Numai ca io nu vreau sa fiu "sanatoasa" si-mi doresc ca si ceilalti sa fie la fel de "bolnavi"ca mine.
Vreau sa raman mereu "bolnava" si sa stiu ca existenta mea a fost, cu adevarat, de folos cuiva.
In rest, Mosule, nu prea am nevoie de nimic... Daca e ceva, o sa cer la anu'...
Te imbratiseaza copilul vesnic si naiv,
Kali
Chain Reaction
Oct 19 2007, 01:40 AM
Cauza -> efect. Care efect devine cauza pentru alt efect. Si tot asa.
Traversam increngaturi de sentimente contradictorii. Ne ajunge oboseala. Ne toropeste, desi nu facem nimic. Tragem concluzia ca prea multa munca strica. Din cauza muncii in disperare am ajuns ca niste ceasuri care ticaie inertial si uita sa mai cante melodii diferite la ore fixe. Traim de azi pe maine. Ne culcam seara cu teama ca nu auzim ceasul a doua zi, ca vom intarzia la munca, ca seful va face spume... Dar si el se comporta asa din cauza muncii in disperare, si el a ajuns ca un ceas care ticaie inertial si uita sa mai cante melodii diferite la ore fixe...
Tic-Tac... Tic-Tac...
Cauza -> efect. Care efect devine cauza pentru alt efect. Si tot asa.
Traversam increngaturi de sentimente contradictorii. Ne ajunge oboseala. Ne toropeste, desi nu facem nimic. Tragem concluzia ca prea multa munca strica. Din cauza muncii in disperare am ajuns ca niste ceasuri care ticaie inertial si uita sa mai cante melodii diferite la ore fixe. Traim de azi pe maine. Ne culcam seara cu teama ca nu auzim ceasul a doua zi, ca vom intarzia la munca, ca seful va face spume... Dar si el se comporta asa din cauza muncii in disperare, si el a ajuns ca un ceas care ticaie inertial si uita sa mai cante melodii diferite la ore fixe...
Tic-Tac... Tic-Tac...
Cum te descurci cu un Peste...
Oct 18 2007, 08:01 PM
Cum te descurci cu un Peste?
- Are nevoie de timp singur.
- Cand il apasa greutatile vietii, du-l la un film, la un anticariat sau pe malul unei ape.
- Nu uita sa fii romantic.
- Lauda-l deseori.
Cum te descurci cu un Peste?
- Are nevoie de timp singur.
- Cand il apasa greutatile vietii, du-l la un film, la un anticariat sau pe malul unei ape.
- Nu uita sa fii romantic.
- Lauda-l deseori.
De Bello Gallico
(8 oct. 2007, 11:11 PM)
Am montat oglinzile, in sfarsit. Pe ce le-am montat? Pe motorul meu, pe Suzi a mea, pe iubita mea, pe Black Beauty. S-a intors la jumatatea ei: la mine. Dupa 7 luni si 4 zile, duminica...
...S-a deschis usa garajului ca usa unei comori din filmele cu pirati. Inauntru - ea, comoara mea. Invaluita treptat de lumina diminetii care patrundea printre usile de metal, statea cuminte ca in ziua in care am dat-o, cu nesimtire, crezand ca-mi era sortit altceva. M-a inselat ziua aia. M-au inselat si celelalte care au urmat-o. Si, pentru ca noul ei stapan si-a dorit altceva, inima mea si-a recapatat fericirea si linistea cand am adus-o pe Beauty acasa. ACASA. Acasa, adica acolo unde suntem numai noi. Jumatatea pe care o crezusem moarta a inviat. Inima bate din nou. Salta. Se framanta. Canta. Danseaza. Privirile mele imbratiseaza hulpav si pasional ceea ce, pentru altii, nu reprezinta decat un morman de fiare si plastic. Greu de explicat cum traiesti prin ea si ea - prin tine. Cunoscutii zambesc atunci cand vorbesc "inflacarat" despre Suzi a mea. Zambesc si eu, numai gandindu-ma cati dintre ei m-ar interna la "2+7".
Revenirea lui Beauty apare ca un premiu dupa un lung sir de incercari. O iubesc cu adevarat. Am luptat mult pt ea; numai eu stiu cate nopti de munca si cate lacrimi am topit ca sa ma pot bucura de ea. Am pierdut o batalie acum 7 luni, dar am castigat razboiul. Intr-un final, nu exista razboaie fara batalii de sacrificiu si, acum, mai mult ca oricand, ma simt "pe val" cu strategia. Nu-mi mai lipseste nimic. Ma am pe mine, intreaga, acasa... Acasa, unde suntem eu si Suzi. Eu si cu mine. Nu mai exista spatiu, pentru o vreme, pentru nimeni si nimic. Sunt implinita. Sunt fericita. O iubesc. O iubesc. O iubesc.
Am montat oglinzile, in sfarsit. Pe ce le-am montat? Pe motorul meu, pe Suzi a mea, pe iubita mea, pe Black Beauty. S-a intors la jumatatea ei: la mine. Dupa 7 luni si 4 zile, duminica...
...S-a deschis usa garajului ca usa unei comori din filmele cu pirati. Inauntru - ea, comoara mea. Invaluita treptat de lumina diminetii care patrundea printre usile de metal, statea cuminte ca in ziua in care am dat-o, cu nesimtire, crezand ca-mi era sortit altceva. M-a inselat ziua aia. M-au inselat si celelalte care au urmat-o. Si, pentru ca noul ei stapan si-a dorit altceva, inima mea si-a recapatat fericirea si linistea cand am adus-o pe Beauty acasa. ACASA. Acasa, adica acolo unde suntem numai noi. Jumatatea pe care o crezusem moarta a inviat. Inima bate din nou. Salta. Se framanta. Canta. Danseaza. Privirile mele imbratiseaza hulpav si pasional ceea ce, pentru altii, nu reprezinta decat un morman de fiare si plastic. Greu de explicat cum traiesti prin ea si ea - prin tine. Cunoscutii zambesc atunci cand vorbesc "inflacarat" despre Suzi a mea. Zambesc si eu, numai gandindu-ma cati dintre ei m-ar interna la "2+7".
Revenirea lui Beauty apare ca un premiu dupa un lung sir de incercari. O iubesc cu adevarat. Am luptat mult pt ea; numai eu stiu cate nopti de munca si cate lacrimi am topit ca sa ma pot bucura de ea. Am pierdut o batalie acum 7 luni, dar am castigat razboiul. Intr-un final, nu exista razboaie fara batalii de sacrificiu si, acum, mai mult ca oricand, ma simt "pe val" cu strategia. Nu-mi mai lipseste nimic. Ma am pe mine, intreaga, acasa... Acasa, unde suntem eu si Suzi. Eu si cu mine. Nu mai exista spatiu, pentru o vreme, pentru nimeni si nimic. Sunt implinita. Sunt fericita. O iubesc. O iubesc. O iubesc.
Insomnie
Aug 28 2007, 12:49 AM
Cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand...
PS: Trebuie sa dorm. Daca tot doarme o natiune intreaga, pot lasa si eu sa se nasca in liniste niste monstri...
Cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand traversezi momente foarte importante in viata si ai nevoie cruciala sa te ai tu pe tine in stapanire, ar trebui sa te odihnesti. Nu conteaza daca adormi in metrou, pe scara tramvaiului, pe buda sau cu capul pe masa vreunui birt. Incearca sa dormi. Insomnia te indeparteaza de tine. Nu mai esti al tau. Si se stie ca, atunci cand...
PS: Trebuie sa dorm. Daca tot doarme o natiune intreaga, pot lasa si eu sa se nasca in liniste niste monstri...
Inceputul incepe intotdeauna cu sfarsitul
Aug 22 2007, 01:07 PM
Ce mi-a placut intotdeauna la filosofia indiana a fost faptul ca privesc sfarsitul ca pe un inceput.
Incurajata de reusita altora, imi planificasem si eu o excursie in patria lui Kali. Numai ca sfarsiturile mele sunt piatra de temelie pentru noi inceputuri si asta cere timp...
M-am gandit de nenumarate ori: ce ii face oare pe oamenii cu ochi de ciocolata de pe acele plaiuri sa creada ca, dupa ce se sting din lumea asta, vor reveni sub o noua intrupare in aceleasi locuri? Poate dorinta oarecum egoista de a nu-i considera pierduti definitiv pe cei dragi? Poate propria dorinta de a nu se limita la o singura existenta? Poate vreun bagaj de cunostinte incrustate adanc in informatia genetica si care-i face sa "simta" ca asa se petrec lucrurile in Univers?... Dumnezeu stie. Deocamdata, numai El. Cred ca omului ii va lua inca pe atat sa se lumineze cu privire la cine este "vinovat" pentru aparitia lui pe Pamant.
Imi povestea cineva ca, la anumite sarbatori, acesti oameni obisnuiesc sa hraneasca pasarile cerului, in special pescarusii, considerandu-i ca fiind inaintasi ai lor, reintrupati ascuns in chipul unor pasari. E o oarecare similitudine cu pomenile si parastasele din traditia noastra: se ofera hrana unora in contul altora.
De ce e bine sa fii pasare? Esti liber. De ce e bine sa fii pescarus? Esti liber, mananci si ai cazare moca la mare.
Dintre toate pasarile, cel mai mult pescarusii imi plac. Galagiosi spre scandalagii, cu penele puternice si arcurile otelite ale aripilor invioreaza intotdeauna atmosfera; sunt bataiosi, dar stiu cand sa renunte si apoi cand sa se arunce din nou in lupta; un sfert timizi, trei sferturi neincrezatori in oameni (pe buna dreptate).
In fiecare zi hranesc porumbeii din fata blocului. Uneori, destul de rar, hranesc si pescarusii de pe malul Dambovitei. (Mi se pare foarte ciudat sa fac asta aici, in Bucuresti. Ii asociez imaginii marii, ii asociez amiezelor fierbinti cu nisip clocotind si cu spuma alba aruncata pe mal de valurile care fura culoarea smaraldului. In niciun caz nu-i vad legati de asfaltul si de aerul imbacsit din Capitala.) Imi amintesc pozele facute de tata de pe vremea cand lucra pe pescadoare: ghetari, pesti, balene, pescarusi. Un maidanez, un spirit liber, ca si mine. Si totusi familist. Un om care a stiut sa fie liber si sa le ofere si altora, la randul lui, cel mai de pret dar: libertatea. Pescarusul. Poate ca este chiar cel care a reusit sa fure bucatica cea mai mare. Desi, daca era tata, o lua pe cea mai mica. Cine stie... Sunt atatia "tati" si toti tipa. Nu-i mai recunosc vocea...
Oare sfarsitul a fost un nou inceput? Mi-e dor de pescadoare, de balene, de ghetari... Mi-e dor de pesti si de mare, dar cel mai dor imi e de pescarus. De pescarusul meu...
.JPG)
Ce mi-a placut intotdeauna la filosofia indiana a fost faptul ca privesc sfarsitul ca pe un inceput.
Incurajata de reusita altora, imi planificasem si eu o excursie in patria lui Kali. Numai ca sfarsiturile mele sunt piatra de temelie pentru noi inceputuri si asta cere timp...
M-am gandit de nenumarate ori: ce ii face oare pe oamenii cu ochi de ciocolata de pe acele plaiuri sa creada ca, dupa ce se sting din lumea asta, vor reveni sub o noua intrupare in aceleasi locuri? Poate dorinta oarecum egoista de a nu-i considera pierduti definitiv pe cei dragi? Poate propria dorinta de a nu se limita la o singura existenta? Poate vreun bagaj de cunostinte incrustate adanc in informatia genetica si care-i face sa "simta" ca asa se petrec lucrurile in Univers?... Dumnezeu stie. Deocamdata, numai El. Cred ca omului ii va lua inca pe atat sa se lumineze cu privire la cine este "vinovat" pentru aparitia lui pe Pamant.
Imi povestea cineva ca, la anumite sarbatori, acesti oameni obisnuiesc sa hraneasca pasarile cerului, in special pescarusii, considerandu-i ca fiind inaintasi ai lor, reintrupati ascuns in chipul unor pasari. E o oarecare similitudine cu pomenile si parastasele din traditia noastra: se ofera hrana unora in contul altora.
De ce e bine sa fii pasare? Esti liber. De ce e bine sa fii pescarus? Esti liber, mananci si ai cazare moca la mare.
Dintre toate pasarile, cel mai mult pescarusii imi plac. Galagiosi spre scandalagii, cu penele puternice si arcurile otelite ale aripilor invioreaza intotdeauna atmosfera; sunt bataiosi, dar stiu cand sa renunte si apoi cand sa se arunce din nou in lupta; un sfert timizi, trei sferturi neincrezatori in oameni (pe buna dreptate).
In fiecare zi hranesc porumbeii din fata blocului. Uneori, destul de rar, hranesc si pescarusii de pe malul Dambovitei. (Mi se pare foarte ciudat sa fac asta aici, in Bucuresti. Ii asociez imaginii marii, ii asociez amiezelor fierbinti cu nisip clocotind si cu spuma alba aruncata pe mal de valurile care fura culoarea smaraldului. In niciun caz nu-i vad legati de asfaltul si de aerul imbacsit din Capitala.) Imi amintesc pozele facute de tata de pe vremea cand lucra pe pescadoare: ghetari, pesti, balene, pescarusi. Un maidanez, un spirit liber, ca si mine. Si totusi familist. Un om care a stiut sa fie liber si sa le ofere si altora, la randul lui, cel mai de pret dar: libertatea. Pescarusul. Poate ca este chiar cel care a reusit sa fure bucatica cea mai mare. Desi, daca era tata, o lua pe cea mai mica. Cine stie... Sunt atatia "tati" si toti tipa. Nu-i mai recunosc vocea...
Oare sfarsitul a fost un nou inceput? Mi-e dor de pescadoare, de balene, de ghetari... Mi-e dor de pesti si de mare, dar cel mai dor imi e de pescarus. De pescarusul meu...
.JPG)
sâmbătă, 26 iulie 2008
Fata in fata cu Dumnezeu
De cateva zile, pe patul Spitalului de Urgenta Floreasca din Bucuresti se zbate un tanar. Ghinionul a facut sa cada victima unui accident rutier, in urma caruia isi poate pierde un picior...
"In accidentul suferit in data de 23.07.2008, la ora 20.50, in urma impactului cu o masina, aripa fata a masinii i-a sectionat venele piciorului drept. In acelasi timp, are fractura deschisa la tibie si rotula zdrobita. Laba piciorului este desprinsa de picior, singura legatura cu piciorul este prin tendonul muschiului de la pulpa piciorului. Cand a fost adus la spitalul de la Tulcea, medicii au vrut sa ii amputeze piciorul, dar cu mari interventii, dupa 5 ore in care au incercat sa ii curete ranile si sa ii refaca vascularizarea piciorului, au acceptat sa il trimita la Bucuresti la Floreasca.
A ajuns in Bucuresti pe data de 24.07.2008, la ora 07.00 si a fost bagat imediat in operatie, unde medicii au incercat sa ii refaca o parte din muschi si tesuturi, precum si sa ii curete in continuare ranile deschise.
S-a luat hotararea sa nu i se inchida piciorul inca, deoarece s-a creat presiune care apasa pe vasele de sange si arunca sangele afara si medicii doresc in prima faza sa ii salveze piciorul, nu sa il amputeze. Practic, in acest interval de timp, piciorul de la bazin in jos este "deschis". In acelasi timp, riscul infectiei si riscul formarii unui blocaj renal este foarte mare. De asemenea, Ionut are si probleme cu inima, hemoglobina i-a scazut foarte mult, iar laba piciorului risca sa ii fie amputata daca se constata ce nu e suficient vascularizata.
Azi (25.07.2008) s-a mai efectuat o inteventie chirurgicala si in continuare se vor mai face astfel de interventii."
Un tanar de aproape 32 de ani danseaza pe muchie de cutit, in timp ce doctorii orchestreaza o simfonie a vietii in jurul sau... Oamenii in alb incearca in disperare sa-i salveze piciorul, pentru a fi din nou la fel ca noi, ca tine si ca mine.
- Ce am facut eu pentru Ionut? ma intreb.
- Nimic, n-ai facut nimic! raspunde Constiinta.
Constiinta mea nu ma iarta, pentru ca isi aminteste de carnetelul mic si alb, cu foitele stampilate si colturile usor indoite, pe care scrie cu litere de tipar "Carnet de donator" si, intr-un colt, cu un pix a carui pasta s-a invechit, scrie "BIII". Si Constiinta asta ma judeca:
- Poti face ceva, dar alegi sa nu faci nimic! imi spune si se uita cu ura la mine.
Ma imbrac si ma pregatesc sa o iau pe Suzi, ca sa merg sa donez. Ceva ma retine insa. Ma asez pe scaun. Am senzatia ca am uitat ceva. Constiinta ma inghionteste si rade batjocoritor... Dau sa ma ridic. Reusesc. Imi amintesc ce era sa uit: actele. Dar parca mai e ceva... Oare ce? Inca nelamurita, ma indrept spre locul unde tin de obicei actele si, langa ele, vad dosarul de plastic, cu coperta albastra. Isi face veacul acolo, cu foile lui albe pline de litere si, mai ales, de cifre, ca un pensionar cu parul carunt. Cand il vad, ca printr-o vraja, imi amintesc. Oftez si ochii imi aluneca, prin geam, pe cerul plumburiu si furios. As vrea sa fiu fata in fata cu Dumnezeu si sa-l intreb "de ce?", dar stiu ca nu se poate si pufnesc de ciuda. Cel mai nasol sentiment dintre toate de pe pamant este neputinta. Te paralizeaza si lasa loc disperarii. Disperarea nu este un sentiment. Este ultima faza...
Imi amintesc cu furie ce au povestit prietenii care au vrut sa doneze pentru Ionut. Cum efortul depus de doctori este aproape desfiintat de parerile, impresiile, programul, fitzele si incompetenta celor care ar trebui sa recolteze apa rosie a vietii din fantanile tinere si mai putin tinere care vin s-o daruiasca. In unele cazuri, au dreptate, dar in multe dintre ele... Nu sunt medic, poate gresesc si n-ar trebui sa-i judec. Sau poate ca da. Nu sunt nici Dumnezeu si cred ca job-ul asta este cel mai ingrat dintre toate. Prea mare raspundere asta, sa fii Dumnezeu. Pentru ca trebuie sa raspunzi, clipa de clipa, la multe "de ce?"-uri. Inclusiv la al meu.
Mi-am scos echipamentul si l-am pus la loc in cuier. M-am reintors la calculator. Constiinta a tacut... "Aha! ai tacut! Ta-na-nam! Stiu de ce ai tacut... Ai vazut dosarul!" Pensionarul ala cu haina albastra si cu cifre multe a speriat-o. Constiintei ii este frica de el, de-aia tace. S-a straduit pana acum sa uite, sa se prefaca nestiutoare. Dar si-a amintit ca secretul albastru ar fi insemnat condamnare pentru un (alt) om nevinovat. Si-a amintit cum a invatat sa numere de la 1 la 5 in cativa ani, folosind ca material didactic niste noduli. Acum nu mai rade batjocoritor, s-a potolit.
Dar nu m-am potolit eu, din cauza neputintei aleia despre care va vorbeam mai devreme. Faceti voi ceea ce eu si altii ca mine nu putem: fiti ingeri si ocrotiti cu sangele vostru viata unui om. De cateva zile, pe patul Spitalului de Urgenta Floreasca din Bucuresti se zbate un tanar. Ghinionul a facut sa cada victima unui accident rutier...
Pacient: Stanescu Ioan Alexandru
Spitalul de Urgente Floreasca
CNP: 1761003364237
0742 227 319 - Lavinia (sotia lui Ionut)
sâmbătă, 24 mai 2008
Primii pasi...
http://www.acrmoto.ro/
A sosit clipa când e momentul că este timpul că a sunat ceasul: Comisia Naţională pentru Motociclism din cadrul ACR este activă şi online. Ca la început de drum, trebuie organizat site-ul, în ideea în care ne străduim să oferim cât mai multe informaţii utile atât pentru motociclişti, cât şi pentru scuterişti.
Vă aşteptăm cu nerăbdare alături de noi. Veţi găsi sugestii de excursii, asistenţă rutieră (treaba aia "dureroasă", de care ne izbim în momentele mai puţin fericite ale practicării motociclismului), educaţie rutieră şi multe altele, pe care încă le "pritocim", ca să iasă foarte bine şi să fie ceea ce vă doriţi.
So.., reţineţi că site-ul este încă în lucru, dar aşteptăm cu plăcere sugestii la adresa de mail birou@acrmoto.ro . Asfalt uscat, "călăreţilor"! :) Profitaţi de vremea frumoasă şi trăiţi viaţa la max!
A sosit clipa când e momentul că este timpul că a sunat ceasul: Comisia Naţională pentru Motociclism din cadrul ACR este activă şi online. Ca la început de drum, trebuie organizat site-ul, în ideea în care ne străduim să oferim cât mai multe informaţii utile atât pentru motociclişti, cât şi pentru scuterişti.
Vă aşteptăm cu nerăbdare alături de noi. Veţi găsi sugestii de excursii, asistenţă rutieră (treaba aia "dureroasă", de care ne izbim în momentele mai puţin fericite ale practicării motociclismului), educaţie rutieră şi multe altele, pe care încă le "pritocim", ca să iasă foarte bine şi să fie ceea ce vă doriţi.
So.., reţineţi că site-ul este încă în lucru, dar aşteptăm cu plăcere sugestii la adresa de mail birou@acrmoto.ro . Asfalt uscat, "călăreţilor"! :) Profitaţi de vremea frumoasă şi trăiţi viaţa la max!
vineri, 25 aprilie 2008
Bună seara şi bine aţi venit, dragii mei...
... cineva credea că am rămas fără idei :))
Nu, nu am ramas fără idei. Am încă foarte multe, dar aştept şi oamenii potriviţi să le materializăm împreună, că de asta există noţiunea de echipă.
Deocamdată este linişte, dar în perioada care urmează staţi cu ochişorii pe adresa asta: www.acrmoto.ro . Se vor întâmpla lucruri frumoase, la care vă aştept să luaţi parte alături de Dan Popescu, de mine şi de cei care vor mai îmbrăţişa ideea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)