Imi lipsesc copiii foarte mult, chiar si atunci cand plec de la scoala si raman fara ei pana a doua zi. Ultimul bastion al inocentei, al lipsei de griji, al bucuriilor marunte transformate in bucurii uriase. Dragoste, viata, fericire in cea mai pura forma a lor...
Cred ca asta este unul dintre aspectele pentru care imi iubesc meseria. Sunt un fel de mama adoptiva, cred. "Spala-te pe maini!", "Fa-ti ordine pe banca!", "Haideti sa ne jucam impreuna cu cifrele"...
Cred ca este timpul sa gust si eu din bucuria parintilor... Sa dau viata "eu"-ului mai bun, pe care sa-l iubesc si sa-l invat sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca, sa picteze, sa cante, sa..., sa..., sa...
Desi imi doresc asta foarte mult, nu o voi face, desi exista multiple... posibilitati. Nu vreau sa condamn un copil la a creste fara tata. Nu e drept. Fata de nimeni.
Si acum, la nani... Noapte buna, puiule, oriunde esti...
2 comentarii:
Asa este,ar fi un pacat sa condamni un copil sa creasca fara tata.
Si eu imi doresc(doream)un copil...pacat...dar cine stie...poate intr-o zi o sa invatam sa iubim si sa apreciem persoana de langa noi,persoana care ne iubeste neconditionat...
A.P.
Poate intr-o zi. In ziua asta, se vede treaba ca nu.
Trimiteți un comentariu