Imi daram cu atata usurinta scara, incat as putea fi un mester Manole al absurdului, care cladeste spre iad vartejuri ametitoare din aurele sparte de ingeri la betie.
Desfraul destinului n-are limite. Iti da impresia ca te lasa sa alegi, insa el are grija sa aleaga pentru tine. Iti ofera zambitor un loc intr-o celula a timpului si-ti lasa doar inima, sa scrii cu sangele ei pagini de viata, de iubire sau de razboi. Moartea nu poate fi scrisa. Ea sterge totul, ca o radiera imensa, lasand alba, dar brazdata de taieturile penelului uracios, fatza zilei de ieri. Un pic de rosu in obraji si reciclezi: deja e "azi".
Din locurile unde mangaierile tale si-au gasit pana mai ieri culcus curge o seva stranie care pecetluieste cu sigiliul tacerii fericirea de a te fi cunoscut. Ochii mintii, care m-au rasfatat si m-au mangaiat de atatea ori, dorm acum. Oamenii iau prizonieri oamenii, innodandu-le viitorul si fiinta cu legi fricoase. Inima are calus la gura si zace pe podele ca o fecioara batjocorita adunand, ciob cu ciob, oglinda fericirii.
Pe un colt de stea, sta agatata ca un ciucure speranta. Tremura la fiecare adiere, de teama sa nu cada in gol. Minutele joaca sotronul pe asfaltul cerului. Eu le numar. Tu dormi. Ea... ce face? Noi, ca si voi, am vrea ca ei sa nu se mai joace de-a v-ati ascunselea. E tarziu si noaptea sta sa nasca. Pe mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu