am ajuns in Bruxelles pe la 06.30 si am bananait arzand aiurea benzina in cautarea, culmea, a unei benzinarii. N-am avut noroc de asa ceva in oras, cel putin nu pe unde am trecut eu, abia la iesirea spre E40, spre Germania, am gasit un Q8 easy. Acolo nu exista operator, bagi cardul, bagi pinul si alimentezi. E, la mine nu a vrut, presupun ca era vorba despre o limita minima de suma, iar eu aveam pe card echivalentul a 55 de euro. Spre bucuria mea temporara, fix vizavi, un baner mare scria "Texaco". "Yes!", mi-am zis eu. Ca o printesa, am intors spatele pompei neprietenoase si am mutat hardughia pe cealalta parte a drumului. In Bruxelles lumea e foarte relaxata sambata, asa ca programul acelei benzinarii incepea la ora 9... Se facuse deja 8, am mancat un sandwich si, pana la urma, am decis sa plec mai departe, la risc, in cautarea unei alte statii, desi eram pe rosu cu rezervorul.
Cand sa plec, un taximetrist cu un Mercedes negru a oprit pe colt, butonand ceva. L-am intrebat de drumul spre Germania. Culmea e ca nu stia nici el mare lucru, insa, cand i-am povestit peripetiile cu pompa refuzacioasa, s-a oferit sa-mi plateasca el cu cardul, iar eu sa-i dau cash. Zis si facut. Plinul a costat 16 euro si ceva, i-am oferit 20 de euro si a vrut sa-mi dea restul. L-am refuzat politicos, multumindu-i pentru efort, si mi-am vazut de drum...
Belgia autostrazilor - ca atat am apucat sa cunosc - este foarte curata. Oamenii sunt civilizati, prin benzinarii de vorbeste bine-bine engleza, mai ales tineretul progresist de la casele de marcat. Daca in Franta soarele abia incepuse sa gadile orizontul si sa scuture poala noptii pe un cer usor innorat, dincolo de Bruxelles totul parea ca prinde viata si se coloreaza tot mai viu. Asa ca m-am asternut increzatoare pe drumul spre Koln.
Am continuat in ritmul in care ma obisnuisem pana acum. Opream o data la 200-250 km ca sa alimentez si porneam mai departe. Motoreta s-a dovedit extrem de comoda, am multumit Cerului si lui L, care a insistat sa vin in Anglia in ciuda tuturor lucrurilor care mersesera prost si sa mergem sa luam un Pacific Coast, nu mai conta care. La cativa kilometri de Frankfurt, am decis sa mananc ultimele doua sandwichuridin cele patru cu care plecasem si sa ma dezbrac de cojoace ca Baba Dochia. Pantalonii de piele, geaca cu protectii, polarul si tricoul au lasat loc unui maieu, unei geci subtirele si unor pantaloni de panza in culori de camuflaj. Cateva emotii am avut in Germania, pe autobahn, cand am vazut limitare de viteza la 130 km/h. Limitare, da?... E, cand a fost cu ridicatul restrictiei de 130, in cateva ocazii bune am fost tentata sa las capul jos, incat nemtii pareau sa decoleze. Limita de 130 cred ca era pentru noi, prostii de rand, strainii care bat la portile Berlinului, intrucat tot de misca si avea numar de Deutschland o ardea, fratzioare, cu viteza de te lua ameteala. Mi-am amintit un banc in care trei motociclisti, pe patul de spital, povesteau cum au ajuns acolo. Primul cazuse la 100 km/h, in timp ce facea un salt cu motoreta, al doilea incercase sa mearga fara maini pe ghidon la 200 km/h, iar al treilea, cel mai sifonat dintre ei, calarise o Mobra si crezuse ca sta pe loc, vazandu-i pe ceilalti cum vajaie pe langa el, asa ca incercase sa se dea jos din mers. Asa si eu. Aveam 130km/h si traiam impresia ca stau.
Am facut 100 km de pomana prin Germania, pentru ca am incurcat autostrazile si incepusem sa merg cu nemilozitate si vanjoshism, vorba celor de la Vacanta Mare, catre Berlin. Da-i si intoarce-te, Kalimero... Daca Germanica mi s-a parut lunga si neprimitoare, cu accese de curtoazie intre soferi care imi amintea de Racordul din Roma, Austria a castigat toate titlurile de miss la aspecte negative. Am platit taxa pentru niste drumuri care aminteau de A1 de la noi, bucata aia de la Carrefour spre km 20. Varza. Fara carne. De post. Mi-a stat in gat fiecare kilometru, cu atat mai mult cu cat s-a innoptat, iar austriecii conduc dubios si cu viteza. Dovada a facut-o un nene care s-a izbit de parapetul dn stanga cu niste metri inaintea mea, greu de apreciat cati, si s-a rasucit cu ea pe sosea in timp ce eu facusem ochii cat viziera de spaima, luasem mana din gaz si asteptam sa se termine faza. A durat o vesnicie, asa mi s-a parut. Este genul de situatie in care vezi ce urmeaza sa se intample si nu poti face nimic, decat sa astepti sa se intample... Tremurand ca varga, la 130 km de Viena, la 2 si ceva noaptea, am tras pe dreapta, ametita, speriata, congelata si rupta de foame. Am pus motoreta pe cricul central, am scormonit prin portbagaj si am infulecat cu cinci guri bomboanele pitite de L inainte de plecare, pe care le refuzasem politicos si care s-au dovedit salvatoare.
Oboseala incepuse sa infiga zdravan coltii, dovada frisoanele care-mi zguduiau periodic bratele si pieptul. Simteam ca nu mai pot. "Nu mai pot!" "Ba poti, hai, Kalimero, trage un pic de tine, ce naiba!", ma imbarbatam precum kinderii. Cand am vazut indicatorul cu autostrada spre Budapesta simteam ca bat la portile Raiului de fericire. Capitala Ungariei era insa foarte departe, drumul plin de camioane, noapte, semne de avertizare pentru animale salbatice, frig, iar condusul in Braille ma storsese de vlaga. N-am mai rezistat si am tras intr-o parcare unde am imbracat tot ce aveam, mi-am lasat cagula pe cap si m-am intins ca un homeless pe o banca, scotzand abia perceptibil aburi pe gura. Tremuram in asemenea hal, incat nu am reusit sa ma odihnesc deloc. Dupa 20 de minute de chin m-am ridicat de pe banca, am alergat doua ture de parcare ca sa ma incalzesc, am coborat-o pe White Dream de pe cricul central si am pornit la drum. Catifeaua noptii incepea vag sa-si schimbe culoarea intr-un albastru sangeriu nehotarat si asteptam cu disperarea condamnatului rasaritul soarelui, sa ma incalzesc...
Am oprit la intrarea in Ungaria sa cumpar vigneta pe care, va jur, nu regret ca am platit 7 euro sau pe-acolo, intrucat soselele lor erau clar mai bune ca ale austriecilor. Cateva drumuri in lucru si un radar. Pe care l-am luat :))) sper ca am zambit frumos macar. Dupa o vreme, am auzit ceva zornaind in spatele meu. Se desprinsese partea din spate care sustine placuta de inmatriculare si stopurile, atarnand fara vlaga si polizandu-se de asfaltul unguresc. Am oprit pash-pash, punand in gand toate cratimele acolo unde trebuie la adresa fostului proprietar, care stricase prinderile. Numarul spart, suportul ciobit, la fel si stopul dreapta... Am scos sculele puse de L in portbagaj, am fixat-o temporar si zburand ca un fluturas m-am oprit din benzinarie in benzinarie, incercand sa explic urmasilor lui Attila in engleza ca as avea nevoie de un superglue. Nem tudom, logic... Pana la urma, dupa ce am facut febra musculara la maini de la atata vorbit maghiaro-engleza, am vazut intr-un raft un lipici super-atak si am inceput sa ma agit ca maimutza, indicand ambalajul albastru salvator.
Fericita, cu fundul motoretei lipit cu super-glue, am pornit increzatoare catre Budapesta. Ascultam rockereala grava in casti, gazul la 130 km/h si ma lasam mangaiata de caldura soarelui care abia rasarise. Aproape ca simteam cum crapa crusta de gheata pe care o prinsesem in patria lui Rudolf al II-lea. Aurul care imbraca totul in jur ma facea sa clipesc des si sa simt nevoia sa alung nisipul pe care il simteam in ochi. Pe la 8 fara ceva, intr-o duminica dimineata maghiara, la 120 km/h, am adormit...
(Va urma.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu