Inceputul incepe intotdeauna cu sfarsitul

Aug 22 2007, 01:07 PM

Ce mi-a placut intotdeauna la filosofia indiana a fost faptul ca privesc sfarsitul ca pe un inceput.

Incurajata de reusita altora, imi planificasem si eu o excursie in patria lui Kali. Numai ca sfarsiturile mele sunt piatra de temelie pentru noi inceputuri si asta cere timp...

M-am gandit de nenumarate ori: ce ii face oare pe oamenii cu ochi de ciocolata de pe acele plaiuri sa creada ca, dupa ce se sting din lumea asta, vor reveni sub o noua intrupare in aceleasi locuri? Poate dorinta oarecum egoista de a nu-i considera pierduti definitiv pe cei dragi? Poate propria dorinta de a nu se limita la o singura existenta? Poate vreun bagaj de cunostinte incrustate adanc in informatia genetica si care-i face sa "simta" ca asa se petrec lucrurile in Univers?... Dumnezeu stie. Deocamdata, numai El. Cred ca omului ii va lua inca pe atat sa se lumineze cu privire la cine este "vinovat" pentru aparitia lui pe Pamant.

Imi povestea cineva ca, la anumite sarbatori, acesti oameni obisnuiesc sa hraneasca pasarile cerului, in special pescarusii, considerandu-i ca fiind inaintasi ai lor, reintrupati ascuns in chipul unor pasari. E o oarecare similitudine cu pomenile si parastasele din traditia noastra: se ofera hrana unora in contul altora.
De ce e bine sa fii pasare? Esti liber. De ce e bine sa fii pescarus? Esti liber, mananci si ai cazare moca la mare.

Dintre toate pasarile, cel mai mult pescarusii imi plac. Galagiosi spre scandalagii, cu penele puternice si arcurile otelite ale aripilor invioreaza intotdeauna atmosfera; sunt bataiosi, dar stiu cand sa renunte si apoi cand sa se arunce din nou in lupta; un sfert timizi, trei sferturi neincrezatori in oameni (pe buna dreptate).

In fiecare zi hranesc porumbeii din fata blocului. Uneori, destul de rar, hranesc si pescarusii de pe malul Dambovitei. (Mi se pare foarte ciudat sa fac asta aici, in Bucuresti. Ii asociez imaginii marii, ii asociez amiezelor fierbinti cu nisip clocotind si cu spuma alba aruncata pe mal de valurile care fura culoarea smaraldului. In niciun caz nu-i vad legati de asfaltul si de aerul imbacsit din Capitala.) Imi amintesc pozele facute de tata de pe vremea cand lucra pe pescadoare: ghetari, pesti, balene, pescarusi. Un maidanez, un spirit liber, ca si mine. Si totusi familist. Un om care a stiut sa fie liber si sa le ofere si altora, la randul lui, cel mai de pret dar: libertatea. Pescarusul. Poate ca este chiar cel care a reusit sa fure bucatica cea mai mare. Desi, daca era tata, o lua pe cea mai mica. Cine stie... Sunt atatia "tati" si toti tipa. Nu-i mai recunosc vocea...

Oare sfarsitul a fost un nou inceput? Mi-e dor de pescadoare, de balene, de ghetari... Mi-e dor de pesti si de mare, dar cel mai dor imi e de pescarus. De pescarusul meu...