Oricat de obosita as fi, vederea lor spala toata agitatia unei zile marcate de rutina involburata a diverselor evenimente. De cum deschid usa, ma intampina vesel o pereche de licurici mari. In urma lor, din intuneric, apar pitite intr-o blana roscata doua urechiuse si o coada care se agita vesel. Intru in casa, inchid usa si intregul ansamblu licurici-urechi-coada devine rapid unul vocal-instrumental: se aud scancete bucuroase, cu nuante discrete de reprosuri ("Te iubesc, dar iar ai venit tarziu si m-ai lasat singur atata vreme"), iar coada bate toba mare pe usa de la intrare. Urmeaza ploaia de mangaieri si de "Te iubeste mami pe tine, cel mai catzel de pe Pamant". Odata cu ploaia de mangaieri, se intensifica si rapaitul "tobei", asa ca ma vad obligata sa fac doi pasi, ca sa ma indepartez de usa, inainte sa vina vecina aia cu chef de scandal, ca fac galagie.
Drumul mi-l tine un talhar tanar si focos. Nu reusesc nici acum sa-mi dau seama daca in ochii lui s-au jucat candva cremenea si amnarul sau si-au gasit refugiu doua bucatele de magneziu in flacari. Imbracamintea lui de camuflaj cred ca i-a ramas cam mare, caci mereu ma impiedic de ea. El zice ca ma iubeste si considera de cuviinta sa-mi marturiseasca iubirea in timp ce-si impleteste pasii cu ai mei, astfel ca, din cauza asta, de multe ori am imbratisat tandru gresia. Dar, pentru ca e talharul meu tanar si focos, il iert mereu si, in fiecare seara, il primesc langa mine in pat. "Il primesc" este impropriu spus, se urca singur si-si ocupa locul cu o forma de tupeu care frizeaza nesimtirea. Da. El. Motanul. Proaspata achizitie a "familiei", multumita unei prietene care ii cauta, acum o luna, un camin. Si i-a gasit unul, cu doua camere si balcon de 10 metri, in care instaureaza haosul si teroarea.
Supusii-ghivece capituleaza rand pe rand in fatza lui si se pleaca, verificand teoria lui Newton intre pervaz si cimentul balconului.
Supusii-testoase se ascund si rad de el, batjocoritor, de pe fundul acvariului, in timp ce implinesc un dans ritualic pentru mine. Dansul se numeste "Vrem mancare (si vezi ca blanosul asta nu ne lasa in pace)". Ce ti-e si cu ritualurile astea, sa mai zici ca nu exista magie: intotdeauna li se implineste dorinta.
Turul de onoare continua cu dormitorul. Pasesc usor inauntru, de parca as merge pe gheata subtire. Un pas... doi... Ma opresc. Intind usor mana si aprind spoturile atat cat sa vad pe unde merg. Caut din ochi ceva. Si caut, si caut... Ha! Am gasit! Regele salatelor verzi, Regele Iguana, doarme agatzat de costumul meu. Ii vine bine costumul meu verzui, se asorteaza cu pielea lui. De-asta mi-a luat atat sa-l gasesc. Ma apropii de el incetisor si suflu usor spre el, atat cat sa ma simta, dar sa nu se sperie. Deschide intai un ochi, il deschide apoi si pe al doilea... Ma vede. Asteapta. Ce asteapta? Pai asteapta si el portia lui de "Te iubesc" si o galetusa de mangaieri, carora le raspunde inchizand ochii multumit si etaland gusa pe care asteapta, desigur, un pupic. Pupicul de seara.
Cu o raceala de sange albastru, ma intampina imparateasa Pisica. Ei nu-i trebuie "Te iubesc" de la mine, in schimb rucsacelul meu pare mult mai interesant. Stie ea ce stie: i-am adus in chip de ofranda o conserva de ton. Se urca pe scaunel si-si infasoara labutele cu coada. Asteapta ca o adevarata printesa sa pun masa. Spal cele trei castronele care-mi populeaza bucataria si desfac cadoul. Incep sa il impart "frateste", dar ma intrerupe duduitul indepartat care pare sa vina de la parchetul din sufragerie. Zgomotul este urmat de aparitia instantanee a talharului tanar care, fara sa fie invitat si fara sa se spele pe labute, da buzna lacom la masa. Printesa il priveste dojenitor de sus: "Ce mitocan!", pare sa spuna si scoboara din tron pentru a lua loc in capul mesei. Talharul se intinde peste masa si-si imprastie coatele jenandu-i pe meseni. Printesa se incrunta. Se incrunta, dar nu zice nimic. Talharul pare sa nici nu fi observat prezenta ei, de "Pofta buna!" nici nu mai incape vorba. Cu acelasi tupeu cu care cotropeste patul se indreapta spre castronul printesei, desi al lui este inca plin. "Atat! Pana aici!", rabufneste printesa si-i ofera peste urechi, scurt, o labutza cu setul de gheare aferent. Talharul se rusineaza pentru o clipa, apoi se intoarce hulpav la castronelul lui.
La doi pasi pisicesti distanta, sta ansablul vocal-instrumental care acum tace, ca si lautarilor li se face foame, nu? Ansamblul asteapta rabdator, ca de fiecare data, sa termine masa perechea princiara. Evident, talharul tanar da o raita si pe la castronul ansamblului, dar acesta nu zice nimic. Il iarta mereu. Uneori, cand se incing spiritele intre printesa si talhar, intervine cu rabdare si diplomatie si ii desparte.
Talharul a golit castronelul si parca ar mai incerca ceva din acela al printesei. Dar amintirea labutei primite e inca vie, asa ca se linge pe bot multumit si dispare inapoi in sufragerie, unde se instaleaza comod pe telecomanda de la tv.
Printesa, ca orice printesa, mai ciuguleste putin si se declara multumita. Se spala elegant pe labutze si pe mustati si se retrage catre vastele sale apartamente, situate in fotoliul de langa geam. O ultima privire aruncata condescendent talharului tine loc de "Noapte buna, primitivule" si se asterne pe tors...
Intre timp, ansamblul a terminat masa. Si ochii lui danseaza, fac piruete intre ochii mei si usa de la intrare. Am inteles, este timpul sa vedem ce mai face vegetatia din cartier, ce mai fac vecinii cu blana din parc, cati copii mai au, la ce scoli ii dau, ce masini si-au mai cumparat vecinii bipezi si fara blana... Si, desigur, fiecare masina trebuie sa primeasca o nota. Aceasta nota se marcheaza, umed si cald, pe una dintre roti. De catre toti membrii juriului.
Si... ca tot veni vorba: ochii ansamblului fac piruete. E timpul sa plec. Avem niste note de pus:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu